Transplantul de cap ar fi posibil la ora actuală, susţine un specialist

Principala problemă a transplantului de cap era că specialiştii nu puteau conecta măduva spinării donatorului cu cea a primitorului, astfel încât animalul rămânea paralizat de la punctul de transplant în jos.

Dar, spune dr. Canavero, progresele recente în ceea ce priveşte reconectarea măduvei spinării care fusese anterior secţionată chirurgical demonstrează că acest lucru ar putea fi posibil şi la oameni. (Totuşi, nu este acelaşi lucru cu a reda funcţia sistemului nervos la cavdriplegici sau alte victime ale leziunilor traumatice ale măduvei spinării.)

• Care este orașul european „campion la mâncare”?
• Marte nu mai este o prioritate pentru SUA. Unde vrea să ajungă Donald Trump mai întâi…

La animale, această procedură a fost deja aplicată.

Metoda preconizată de Canavero este foarte similară cu cea aplicată de Robert White, care a transplantat cu succes capul unei maimuţe rhesus pe corpul unei alte maimuţe din aceeaşi specie, în 1970. Însă tehnicile de reparare a ţesutului nervos, disponibile azi, nu existau atunci, astfel încât, deşi animalul a supravieţuit, nu şi-a putut recăpăta funcţiile motorii.

Pe scurt, operaţia s-ar desfăşura astfel: în primul rând, ambii pacienţi treebuie să se afle în aceeaşi sală de operaţii. Apoi, capul care urmează a fi transplantat trebuie răcit la o temperatură cuprinsă între 12 şi 15 grade Celsius (hipotermie profundă, pentru a preveni degradarea ţesutului nervos). Operaţiile trebuie executate rapid; ambele capete trebuie desprinse simultan de corp, iar capul ce urmează a fi transplantat trebuie reconectat la sistemul circulator al noului corp în interval de o oră. În timpul procedurii de reconectare, corpul trebuie de asemenea răcit şi inima trebuie oprită complet. 

Odată capul reconectat, inima poate fi repornită, iar chirurgii pot trece la reconectarea celorlalte sisteme vitale, inclusiv măduva spinării.

Acest din urmă proces – refacerea conexiunilor măduvei – este obstacolul final.

Conectarea măduvei spinale din capul unei fiinţe cu cea din corpul alteia, cu recăpătarea funcţiilor motorii, nu a fost reuşită nici măcar la animale, aşa că, în acest punct, afirmaţiile dr-lui Canavero ţin de domeniul ipotezelor..

Totuşi, secţionarea şi apoi reconectarea măduvei spinării la acelaşi animal a fost deja întreprinsă, cu un oarecare succes.  Foarte recent, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University şi de la Cleveland Clinic au reuşit să restabilească o conexiune limitată între cele două jumătăţi secţionate ale măduvei spinării, la şobolani.

Refacerea conexiunii măduvei poate fi realizată prin stimulare proceselor de vindecare naturale ale organismului.

Dar Canavero propune, în articolul său publicat în Surgical Neurology International,  o abordare diferită: secţionând măduva spinării cu un bisturiu ultra-ascuţit (care produce o tăietură foarte „curată”, cu lezarea minimă a axonilor neuronilor) şi apoi reconectând  măduva spinală din capul unei persoane cu cea din corpul alteia, s-ar putea realiza o reconectare mai completă şi imediată.

„Cheia fuzionării celor două părţi ale măduvei esta această tăietură foarte netă, care permite axonilor secţionaţi proximal să fuzioneze cu omologii lor distali.” „Această fuziune implică utilizarea unor aşa-numiţii  agenţi fuzogeni – substanţe care realizează repararea membranelor celulare vătămate prin leziuni mecanice, independent de orice alte mecanisme endogene de reparare cunoscute.” Canavero presupune că ar putea fi utilizate, în acest scop, şi unele materiale sintetice, precum polietilen-glicolul (PEG), care a fost folosit pentru realizarea fuziunii celulare, spune neurochirurgul, citând studii anterioare care arătau, spre exempu, că la câini PEG permite fuzionarea măduvei spinării secţionate. Un alt compus cu acţiune asemănătoare este un polizaharid numit chitosan.

Cui ar folosi asemenea aoperaţii? Cvadriplegicilor (persoane imobilizate de la gât în jos, cu toate cele patru membre paralizate), cu condiţia să le fi rămas suficientă măduvă intactă pentru a permite un transplant; apoi, unor pacienţi cu distrofie musculară, care putea beneficia de un corp nou. 

Dar, în afară de uriaşele obstacole tehnice, o asemenea operaţie ar mai întâmpina şi altele. 

Unul dintre ele ar fi costul; Canavero estimează că, în total, costul unui transplant de cap ar fi de cel puţin 10 milioane de euro.

Şi, evident, există şi aspectul bioetic, extrem de controversat, al unei asemenea proceduri.

Sursa: QUARTZ