Marea frică a primilor americani care au ajuns în spaţiu

Aceasta a povestit pentru BBC cum a fost acea perioadă şi ce a însemnat pentru ea să aibă grijă de astronauţii cărora le era frică de ace.

• Condamnarea pentru viol a lui Harvey Weinstein, anulată de o instanță din New York
• Trei turiști s-au pozat goi pe una dintre cele mai importante atracții din Namibia

„Niciunuia nu îi plăcea acele”, a spus Dee O’Hara, acum în vârstă de 81 de ani. „Obişnuiam să le luăm sânge înainte să zboare şi obişnuiau să nu lase pe nimeni altcineva să facă asta, în afară de mine”, scrie Mediafax.

O’Hara a fost recrutată de NASA în 1959, la 6 luni după ce agenţia a anunţat numele astronauţilor pioneri ai misiunii Mercury 7. Aceştia, selecţionaţi printr-un proces extrem de riguros, se aflau la apogeul condiţiei lor fizice.

Pentru ca asistenta să îşi poată face treaba, prima ei sarcină era să le câştige încrederea.

„Medicii nu erau persoanele lor preferate”, a mai spus O’Hara. „În special, chirurgii care zburau cu ei, din moment ce ştiau că aveau puterea să-i trimită pe pământ, iar ăsta era ultimul lucru pe care şi-l doreau”.

Angajarea unei asistente, crede Dee, a fost o parte din strategia NASA de a construi o relaţie de încredere între astronauţi şi echipa medicală.

„NASA ştia că dacă un astronaut se îmbolnăveşte sau se răneşte nu i-ar spune unui chirurg de zbor, dar ar spune probabil unei asistente”.

O’Hara avea 23 de ani când a ajuns în Cape Canaveral, Florida, în ianuarie 1960, pentru a aranja laboratorul medical din Hangarul S – clădirea din inima programului spaţial al Statelor Unite. La acel moment, deşi încă nu zburaseră în spaţiu, cei din Mercury 7 erau deja celebrităţi majore.

„Când i-am cunoscut prima oară am fost îngrozită”, a mărturisit asistenta medicală. „Am ieşit din camera în care se ţinea conferinţa de presă, toţi 7 stăteau acolo, m-am panicat, mi-am cerut scuze şi am ieşit pe uşa din spate”.

Din fericire, John Glenn – mai târziu devenit cunoscut ca primul american care a orbitat planeta Pământ – s-a dus după ea, a adus-o înapoi şi a introdus-o grupului.

„De atunci încolo, am început să îi cunosc şi nu mi s-au mai părut intimidanţi”.

Asistenta medicală a mai povestit cu nostalgie despre ziua lansării.

„În ziua lansării puteai să simţi tensiunea din aer. Cea mai înspăimântătoare chestie a fost când a pornit totul… mulţumesc lui Dumnezeu că a mers”.

În timp ce zborurile pe orbită au crescut în durată, de la 15 minute ale lui Alan Shepard la misiunea Mercury de 5 ore sau misiunea Gemini 7, din 1965, care a durat 2 săptămâni, încrederea în programul spaţial şi abilităţile astronauţilor a crescut.

„Cu fiecare zbor care se încheia învăţai atât de multe. Oamenii din medicină în special, pentru că pur şi simplu nu ştiam ce urma să se întâmple”.

De acum, astronauţii şi cei din jurul lor au devenit o familie unită. O societate închisă, separată de lumea din exterior.

„Chiar a fost ca o familie. Astronauţii se simţeau confortabil doar cu cei pe care îi cunoşteau cu adevărat, pentru că multă lume voia o bucată din ei”.

Cunoştinţele în medicină acumulate de echipa medicală care a asistat astronauţii în primele zboruri şi dezvoltate de O’Hara sunt relevante şi în ziua de astăzi.

Rolul doctorilor şi al asistentelor în supravegherea astronauţilor, în secolul 21, este în mod remarcabil similar cu cel din anii 60.

Încrederea pe care a construit-o Dee O’Hara cu echipajul emisiunii Mercury 7 s-a menţinut pe parcursul a 45 de ani – nu va dezvălui niciodată vreun secret de-al lor.

„Nu era niciun măr putred acolo. Erau cu toţii băieţi buni”, a mai povestit asistenta.

Deci…îi este lui O’Hara dor să facă parte din cea mai mare aventură pe care a văzut-o lumea vreodată?

„A fost captivant, dinamic, se întâmplau atât de multe. Îmi este dor de asta… Chiar îmi este”.

Sursa: Mediafax