Bizonul – Saga unui supravieţuitor
Prima pagină Natura

Bizonul – Saga unui supravieţuitor

04.20.2011 | ● Vizualizări: 4154
Bizonul – Saga unui supravieţuitor     bizon, bison bison, + zoom
Galerie foto (5)

Sunt printre ultimii descendenţi ai unui popor mare şi puternic. Dacă voi oamenii aţi ajuns în America pe apă, strămoşii mei au venit aici pe gheţuri, cu multe mii de ani înaintea voastră. Primii oameni care ne-au întâlnit ne-au respectat şi iubit, iar carnea noastră i-a salvat mereu de foametea cea crâncenă. Albii ne-au ucis fără milă, aducându-ne neamul pe prăpastia dispariţiei. Am fost zeci de milioane, ajunsesem cîteva sute. La fel şi ei, cei care ne iubeau, oamenii cu pielea roşie şi pene în plete...Dar noi v-am iertat şi am găsit înţelegere faţă de voi. În ciuda inteligenţei şi tehnologiei voastre, sunteţi lipsiţi de inimă, iar lăcomia vă umbreşte minţile...Eu sunt Tatanka, chiar dacă mă ucizi în continuare, voi rămâne pe veci Regele Preriei, mândru şi nesupus în faţa ta, omule alb!

Strămoşul celuriaş

Originea bizonului se pierde în negura timpului, printre eviiingheţati ai Pleistocenului.

Pe atunci, redutabilul strămoş al zimbrilor şi bizonilormoderni, denumit bizonul de stepă sau bizonul diluvial (Bisonpriscus), era un bovid de proporţii uriaşe care trăia într-unnumăr foarte mare de exemplare, în cirezi enorme, răspândite peaproape tot teritoriul Eurasiei (şi la noi în ţară au fostdescoperite urmele sale), cum o dovedesc numeroaseledepozite fosilifere. Odată cu retragerea sau extinderea periodică acalotelor de gheată, evoluţia bizonului diluvial a fost modificată,erbivorul adaptându-se la mediul nou apărut al tundrelor eliberatede gheţuri.

Din acest uriaş cu capul masiv, fruntea foarte lată şi boltită,şi coarne imense crescute orizontal-lateral faţă de craniu, auevoluat bizonii de astăzi.

În timpul glaciaţiunilor din Pleistocen, bizonul destepă a trecut din Siberia în Alaska prin strămtoareaCiukotsk-Drejnev, pe limba de pământ a Beringiei, colonizând astfelimensul continent nord-american. Din imensul erbivor siberian aevoluat strămoşul direct al bizonilor, denumit Bisonantiquus, acesta devenind de-a lungul timpului cel mai comunreprezentant al erbivorelor în cadrul celebrei Mega-Faune dinAmerica de Nord.

Bison antiquus era mai înalt, construit pe un scheletmai masiv şi mai viguros decât al descendenţilor săi de astăzi,craniul său fiind împodobit cu coarne de aproape un metru lungime.A dispărut acum circa 10.000 de ani odată cu ceilalţi reprezentanţide marcă ai megafaunei precum ursul Arctodus simus,mamuţii, mastodonţii, cămilele, castorii uriaşi, leul american,leneşii uriaşi şi multi alţi reprezentanţi impresionanţi dinCuaternarul timpuriu.

Dispariţia sa, pusă de specialişti pe seama a mai multorcauze, fie o schimbare drastică a ecosistemului, un accidentgeologic, schimbarea climei sau îmbunătăţirea tehnicilor şitehnologiei de vânătoare a primilor oameni, a rămas încă un subiectfierbinte de dezbateri între paleontologi, mai ales dacă ţinem contcă bizonul modern i-a fost contemporan o scurtă perioadă de timp,şi nu a dispărut în cadrul marii extincţii de acum 10 000ani.

Suveranulpreriei

În mod surprinzător, Bison bison, cel mai mare mamifer alAmericii de Nord, are două culori ale blănii, depinzând de perioadaanului în care este surprins. Pe timp de iarnaă bizonii au o blanălungă, deasă şi lânoasă de culoare brun întunecată. Cum se iveştesoarele primăverii, imensul ierbivor năpârleşte, noua sa haină devară fiind de culoare maron deschis într-un ton cald. Tipic pentrubovide, masculii, sau taurii de bizon, cum mai sunt denumiţi, suntmai masivi şi mai impunători decât femelele.

Cu toate că bizonul zilelor noastre nu mai atingeproporţiile uriaşe ale strămoşilor săi înneguraţi, rămâne totuşi unluptător redutabil de categorie grea, de care este întotdeauna binesă te fereşti. Un taur bine dezvoltat poate atinge înălţimea de 2metri în reptul grumazului său înalt, o lungime cap-coadă deaproape 4 metri, şi o greutate de o tonă. Capul este extrem demasiv cu o frunte lată acoperită cu păr lung, aspru şi des. Ambelesexe prezintă coarne, care totuşi sunt mai dezvoltate în rândulmasculilor.

Bizonii sunt erbivore de tip rumegător, fiind adaptaţi săconsume în special gramineele de prerie. Bizonii pasc zilnic pe operioada de minimum două ore. Perioada de împerechere este lasfărşitul verii, iar gestaţia durază în medie 258 de zile, dupăcare femelele nasc un singur viţeluş de culoare roşcat-deschisă.Mica făptură, drăgălaşă şi zbenguitoare precum toţi puii,va beneficia de protecţia mamei şi a turmei pănă la vârsta de 18luni când va fi înţărcat şi îndeajuns de puternic pentru a sedescurca pe propriile picioare.

Femelele trăiesc în asocieri de tip matriarhal în care mai multefemele se adună laolalta alături de proprii viţei. Tăuraşiipărăsesc turma odată ce au împlinit trei ani şi vor duce oexistenţă singuratică sau în asocieri cu alţi masculi,apropiindu-se de turmele mari doar pe timpul perioadei deîmperechere. Turmele sau asocierile de bizoni, fie ca suntalcătuite din femele sau masculi, sunt organizate după o ierarhiefoarte strictă.

Dacă la femele ierarhia este influenţată de vărstă, la masculiierarhia este mult mai volatila, fiind stabilită doar prin deselelupte între giganţii plini de testosteron. În afara omului, careaproape i-a decimat specia, bizonii nu au a se teme decât de doimari prădători nord-americani, lupii şi urşii grizzly. Atacurilelupilor au ca ţintă turmele cu viţei, iar o astfel de vânătoare încare Moartea Sură ţinteşte viţeii şi exemplarele slăbite suabătrâne dureaza de la căteva minute la un calvar care poate depăşi11 ore de hărţuieli şi atacuri false, până când într-un final pradaepuizată cade sub tăişul colţilor de lup. Drept răspuns, bizonii audezvoltat de-a lungul mileniilor numaipuţin de 5 strategii diferitede apărare în faţa lupilor. Ursul grizzly, prin forţa şiagresivitatea sa, nu este un pericol doar pentru viţei, acestomnivor extrem de puternic fiind capabil să ucidă chiar un bizonadult. Cu toate acestea, cazurile de lupte dintre grizzly şi bizonisunt deosebit de rare.

Fratele din păduri şivărul din Europa

Până nu demult se credea că bizonii cosntituiau o singură speciecare trăia exclusiv în nesfârşitele prerii americane, cu toateacestea, specia bizonului se împarte de fapt în două mari subspeciidespărţite de numeroase diferente. Spre deosebire de fratele său destepă, bizonul de pădure (Bison bison athabascae) nu doarcă trăieşte într-un habitat păduros, ci prezintă şi unele diferenţefiziologice. Astfel, bizonul de pădure este mai mare şi mai soliddecât specia nominală. Dacă greutatea medie a taurilor de bizoni deprerie este de 730 kilograme, bizonii de pădure ating în medie 840kg. Recordul de talie şi greutate în lumea bizonilor a fost atinstot de un mascul de bizon de pădure care cântărea 1 130 kilogrameîn momentul împuşcării. Bizonul de pădure, este prinurmare, al treilea mare bovid sălbatic după gaurul indian şibivolul sălbatic asiatic. Are un gât mai lung decât al rudeisaledin prerie, precum şi un grumaz mai înalt şi maipronunţat.

Coloritul său este mai închis decât al bizonului care trăieşteîn spaţii deschise, şi nu are picioarele anterioare îmbrăcate înblană lungă. Coama sa nu este mai lungă decît restul blăniitrupului, iar barba este mai mică şi mai ascuţită decât cea abizonului de prerie. Arealul original includea pădurile boreale deconifere din Alaska şi nordul Canadei, îndeosebi în YukonTeritoriile de Nord-Vest, provinciile British Columbia, Alberta şiSaskatchewan.

La fel ca ruda sa din ţinuturile mai sudice, bizonul de pădure asuferit enorm de pe urma vânătorilor nesăbuite ale omului alb.Populaţiile sale au fost atât de rărite, încât se credea că adispărut la nivelul anilor 1900. Din fericire, o turmăizolată a fost descoperită în anul 1957, colindând prin pădurilesălbatice ale Canadei. Turma număra circa 200 de capete, şi aconstituit nucleul de la care specialiştii şi autorităţile auîncercat salvarea subspeciei.

Astăzi, descendenţii acelei turme alcătuiesc o populaţiedistinctă de aproximativ 3 000 de exemplare care trăiesc înprovinciile Yukon, Manitoba, British Columbia şi Alberta. Recent aufost reintroduşi în Alaska, iar autorităţile ruse intenţionează săintroducă o populaţie de bizoni de pădure în Republica AutonomăYakută din Siberia, unde acestă subspecie de bizon a dispărut înurmă cu 6 000 ani.

Cu toate că par surpinzător de asemănători la prima vedere,bizonul şi zimbrul sunt extrem de diferiţi. Dacă bizonul are 15perechi de coaste, zimbul ale 14, Dacă bizonul are 4 vertebrelombare, zimbrul are 5. Bizonul este mai mare şi mai greu,dar zimbrul este mai înalt şi mai zvelt. Bizonul paşte maides, iar zimbrul tinde să se hrănească predominant cu frunze şicrenguţe, acestă deosebire fiind cauzată de diferenţa dintrepoziţia gâtului celor două mari erbivore. Bizonul are o blană mailungă, pe cînd coada zimbrului este complet acoperită de peri.Coarnele zimbrilor sunt orientate mai anterior, favorizând împunsuladversarului, pe când coarnele bizonilor sunt poziţionate mai sprelateralul craniului, aceştie preferănd mai degrabă să izbească cufruntea decăt să împungă cu coarnele. Ca o ultimă diferenţănotabilă, bizonul american se îmblânzeşte mai uşor decâtzimbrul.

Marelemăcel

Bizonii au fost pentru amerindienii din Marile Prerii,exact ce este renul pentru laponi, dromaderul pentru beduini, lamapentru incaşi sau calul pentru popoarele turco-mongole. Un animalcheie de a cărei existenţă depindea o întreagă cultură şicivilizaţie umană din regiunea respectivă.

Timp de milenii amerindienii au evoluat în strănsă legătură cumigraţiile turmelor de bizoni. Aceştia erau vânaţi selectiv, prinintermediul armelor primitive sua eficiente precum arcul cu săgeţisau suliţa. În timpul marilor sezoane de vânătoare războiniciicălări porneau în expediţii lungi al căror scop era aprovizionareatriburilor cu carne pentru anotimpul cel rece. Nativiiamericani nu aruncau nimic de la bizon!

Din piele îşi făceau corturi şi aricole de îmbrăcăminte şiîncălţăminte, din intestine si tendoane- corzi de arc sau sforipentru cusut. Balegile de bizon erau folosite la făcutul focului,grăsimea era aliment apreciat, până şi copitele erau fierte şitransformate într-un clei foarte rezistent. Carnea era fieconsumată pe loc, fie tăiată în fâşii lungi care erau apoipresărate cu sare şi uscate la soare şi vînt , constituind în finalcelebrul Pemmican- carnea uscată de bizon consumată de amerindienipe timpul iernilor geroase. Bizonii erau respectaţi ca niştespirite bune care erau trimise să se sacrifice pentru ca triburilesă nu moară de foame. Amerindienii nu au vânat niciodată mai mulţibizoni decât au avut nevoie. Conform istoricilor, la nivelul anilor1830, triburile de comanşi, apaşi şi sioux, ucideau circa 280 000de bizoni anual. Cifra pare imensă, dar pe atunci nordul americiiera populat de turme de zeci de milioane de bizoni.

Apocalipsa bizonilor şi a triburilor de amerindieni aînceput concomitent cu Marea Cursă către Vest, de la mijloculsecolului 19, sponsorizată şi încurajată de guvernele americane,perioadă în care mii de colonişti şi imigranţi porneau spre vestulamerican, angajaţi într-o goană nebună după îmbogăţire rapidă. Uniierau atraşi de febra aurului din California, alţii erau lacomi depământuri, fiind împroprietăriţi gratis de guvernele de laWashington.

În calea acestor pionieri-colonişti (mulţi dintre eifiind adevăraţi coate-goale, criminali fugiţi, aventurieri, oamenifără căpătâi, vagabonzi, etc) se înălţa obstacolultriburilor de indieni şi al milioanelor de bizoni.

Atunci, odată cu campania de exterminare a amerindienilor,armata americană a decis exterminarea tuturor bizonilor, principalasursă de hrană a proprietarilor de drept ai pământurilor. În plus,un cuvânt greu de spus în acest măcel de proporţii apocaliptice,l-au avut şi marile companii de căi ferate, nemulţumite de faptulcă turmele de bizoni distrugeau şinele de tren. În perioadamigraţiilor, timp de săptămâni întregi, peste căile ferate treceaucopitele a zeci de milioane de bizoni, acestea fiind distrusetotal.

Carnea bizonilor era folosită în alimentaţie, cantităţi marifiind vândute pe pieţele europene ale acelor vremuri. La un momentdat, din cauza abundenţei de bizoni, vînătorii se mulţumeau doar sărecolteze limba bizonilor doborăţi (considerată o delicatesăculinară), lăsând milioane de cadavre să putrezească în prerie.Datorită rezistenţei şi durabilităţii sporite, din pieilede bizoni se confecţionau centuri de transmisie pentru primelemotoare cu aburi din America. Mormanele uriaşe de oaserămase (unele de dimensiunile unor dealuri albe formate din oaseleşi craniile rămase), erau măcinate şi transformate în îngrăşămăntagricol. Alţi mari duşmani ai bizonilor erau crescătorii de vitedin vestul american, care-i considerau pe aceştia nimic altcevadecât nişte concurenţi la păşuni pentru turmele lor de vaci.Astfel, timp de câteva zeci de ani, a luat naştere oadevărată industrie a holocaustului bizonilor. Mii de vânătoriprofesionişti, jupuitori, măcelari, procesatori de cartuşe,bucătari, fabricanţi de arme, fierari, constructori, au profitatdin plin din jertfa bizonilor.

Unii s-au îmbogăţit de-a dreptul. Un vânător profesionist ucideacam 20 000 de bizoni de-alungul carierei sale. Pielea unuibizon valora în medie 3$, în timp ce pieile de iarnă puteau fivîndute şi cu 50 $ bucata. Acesta în condiţiile în care în Americaacelor vremuri, un muncitor era fericit dacă câştiga un singurdolar pe zi.

Pentru a vă da seama de amploarea şi proporţiile masacrului,trebuie să ne oprim puţin asupra documentelor istorice.Dacă la nivelul anilor 1800, pe continentul nord-americantrăiau 50-60 de milioane de bizoni de prerie şi 6-7 milioane bizonide pădure, iar în anul 1865 au fost identificaţi în cadrul uneievaluări oficiale, circa 15 milioane de bizoni, în anul 1894,cercetătorul William Hornadey a mai numărat doar 514exemplare!

514 din 50 de milioane...

Viitor între glonţ,consagvinizare şi graniţă de rezervaţie

Specia ar fi dispărut fără urmă, precum au dispărut bizonii dinMexic dacă un grup de iubitori de animale nu şi-ar fi uniteforturile pentru salvarea celui mai magnific animal american.James Scotty Philip, a fost probabil, cel care prin eforturile salea făcut cel mai mult pentru resuscitarea speciei. Graţieeforturilor şi muncii sale, în anul 1911, efectivul bizonilorrămaşi ajunsese la 1 200 exemplare. După exemplul său, mai mulţianteprenori şi zoologi şi-au unit eforturile pentru înmulţireabizonilor.

Astăzi specia poate fi considerată salvată, numarândcirca 500 000 de capete îtn rezervaţii, şi alte 4 000 deţinute încardrul fermelor private. Din cadrul populaţiilor din rezervaţii,un număr de 15 000 de capete sunt consideraţi bizoni care trăiescîn condiţii de sălbăticie totală, preum strămoşii lor deodinioară.

În faţa acestei reveniri spectaculoase, autorităţile americaneau ridicat interdicţia de vânătoare, extragerea anuală a unui numărprestabilit de bizoni, nemaipunând în pericol existenţa speciei.Astăzi, bizonii pot fi vânaţi cu autorizaţii speciale în stateleAlaska, Utah şi Montana.

Bizonul şi-a făcut reapariţia în anul 2002 şi în Mexic, după ceautorităţile de la Washington au donat câţiva viţei care trăiesc înprezent în rezervaţiile Santa Helena, Boquillas del Carmel şi ElUno Ranch.

Din nefericire, o mare parte a bizonilor actuali nu mai sunt derasă pură, deoarece pentru a se salva specia, s-au folosit întrecut câteva hibridizări cu diverse rase de vite domestice. Bizoni100% puri mai trăiesc doar în Canada, Parcul Naţional Yellowstone,şi turma din Henry Mountain, statul american Utah.

Bizonul rămâne un animal redutabil şi periculos, de care nu estedeloc bine sa te apropii, după cum a aflat pe pielea lui acestturist inconştient.

Oricum, spre bucuria iubitorilor acestui monument alnaturii, bizonii din prezent mai prezintă foarte puţin materialgenetic moştenit de la vitele domestice, deoarece chiar şi încadrulDMS uneihibridizări directe, viţelul rezultat moşteneşte mai multecaracteristici de bizon decât de vaca, demonstrând astfel că ADN-ulstăpânului preriilor este mai puternic decât al rudei saledomestice.

Saga bizonului continuă nestingherit, viitorul său depinzând încontinuare de felul în care-l vor privi şi respecta oamenii.

Tag-uri: bizon | bison bison |