Prima pagină Natura

Liliacul-vampir: secretele unui prădător nocturn

Mihaela Stănescu | 08.18.2011 | ● Vizualizări: 11630
Liliacul-vampir: secretele unui prădător nocturn     biologie, animal, liliac, vampir, turbare, rabie, sange, + zoom
Galerie foto (8)

În urmă cu câteva zile, Centrul pentru Controlul şi prevenirea Bolilor din SUA a anunţat o tristă premieră: primul om care a murit în SUA, ca urmare a muşcării de către un liliac-vampir. Imediat, oamenii au început să se agite şi toate spaimele ancestrale legate de poveşti cu vampiri, precum şi prejudecăţile vechi de secole împotriva liliecilor au ieşit la suprafaţă.

Cât de îndreptăţite sunt aceste temeri?

Printre animalele cele mai nedreptăţite, care suferă cel mai mult de pe urma ignoranţei, a prejudecăţilor, a superstiţiilor oamenilor, liliecii ocupă un loc fruntaş. Ceea ce ştiu mulţi despre lilieci sunt nişte informaţii eronate, un amestec de superstiţii şi idei preconcepute, totul pe fondul unei atitudini de teamă, silă şi (totuşi) fascinaţie.

Între cele mai superficiale abordări ale subiectului, se află vestita credinţă despre "liliecii care sug sânge". În termenii acestei convingeri, orice liliac e, prin definiţie, un vampir. Iar această generalizare stă la originea unor confuzii cărora le cad victimă liliecii - nişte biete făpturi nevinovate, în fond.

E momentul să clarificăm nişte lucruri, deoarece liliecii, luaţi în general, nu numai că nu sunt creaturile malefice pe care ni le imaginăm noi, ci dimpotrivă, cei mai mulţi dintre ei sunt importanţi în sensul pozitiv, sunt "animale folositoare", cum spunem noi adesea, luaţi de valul gîndirii noastre antropocentriste.

Liliecii constituie un grup foarte numeros de mamifere: există în lume peste 1.200 de specii, reprezentând o cincime din numărul mamiferelor cunoscute.

  • 70% dintre lilieci sunt insectivori, mâncând numai şi numai insecte, pe care le vânează în zbor sau le prind de pe sol ori de pe frunze. Cum insectele sunt, de multe ori, dăunătoare, având şi un ritm susţinut de reproducere, lumea ar deveni a lor în scurt timp, dacă n-ar exista animale precum liliecii, care să ţină populaţiile de insecte sub control. (Ca o tristă ironie, mult mai mulţi oameni au de suferit de pe urma insectelor, care transmit numeroase boli, decît de pe urma liliecilor. Noroc cu liliecii, care le mai răresc.)
  • Dintre celelalte specii, multe sunt frugivore (cum e şi vulpea zburătoare din poza de mai jos); se hrănesc cu fructe, adică, şi contribuie la răspândirea plantelor respective. Peste 150 de specii de plante depind de aceşti lilieci pentru a se înmulţi.

Rămâne, aşadar, un mic număr de specii de lilieci cu obiceiuri alimentare mai puţin comune; astfel:

  • Câteva specii se hrănesc cu nectar şi au evoluat adaptându-se la acest mod de hrănire: au un bot alungit şi o limbă lungă şi extensibilă, cu ajutorul căreia culeg lichidul dulce din flori. Aceşti lilieci joacă un rol important în polenizarea speciilor de plante cu al căror nectar se hrănesc.
  • Există şi specii carnivore; astfel, sunt câteva specii de lilieci-pescari (videoclipul de mai jos), care se hrănesc cu peşti şi crustacee (unii dintre ei au o dietă mai amestecată, mâncând şi insecte). Aceşti lilieci folosesc ecolocaţia pentru a detecta vălurelele făcute la suprafaţa apei de către peşti. Au picioare mari, cu gheare puternice, cu ajutorul cărora îşi "pescuiesc" prada. Alţi câţiva lilieci vânează broaşte, şopârle, mici păsări sau chiar alţi lilieci.
  • Şi, în fine, există un număr foarte mic de specii de lilieci - în prezent sunt cunoscute trei - care sunt hematofage, adică se hrănesc cu sânge: faimoşii lilieci-vampiri! (Aţi reţinut: 3 specii hematofage, din peste 1.200 de specii de lilieci, câte există în total.)

Liliecii-vampiri trăiesc în America de Sud şi în partea meridională a Americii de Nord, în sudul Mexicului. Ele reprezintă singurele specii de mamifere parazite cunoscute.

Două dintre aceste specii, Diphylla ecaudata - liliacul-vampir cu picioare păroase (da, ştiu că sună caraghios) - şi liliacul-vampir cu aripi albe (Diaemus youngi), preferă, spun specialiştii care le-au studiat, sângele păsărilor.

Specia care consumă sângele mamiferelor - şi care atacă, ocazional, şi omul - este liliacul-vampir comun, Desmodus rotundus. El e cel care a dat naştere "personajului" poveştilor de groază despre liliecii care sug sângele oamenilor.

Precizare importantă: oamenii nu mor din cauza pierderii de sânge. Deşi saliva liliacului vampir conţine substanţe anticoagulante (mai toate creaturile hematofage, vertebrate sau nevertebrate, prezintă această adaptare) care fac ca hemoragia să se prelungească şi după ce liliacul s-a săturat şi a plecat, plaga muşcăturii e mică, aşa că pierderea de sânge nu e atât de mare încât să provoace moartea.

Moartea survine, eventual, mult mai târziu, după câteva săptămâni, iar cauza este cu totul alta decât hemoragia, şi anume, infecţia cu virusul turbării. Vampirii comuni pot fi purtători ai acestui agent patogen, iar contactul salivei cu sângele victimei duce la contaminare.

Aceasta a fost şi cauza morţii tânărului de 19 ani, despre care am vorbit la începutul articolului. Spaima colectivă a americanilor nu era chiar nejustificată, dată fiind gravitatea bolii, însă mulţi dintre ei nu cunoşteau o informaţie esenţială: liliacul-vampir comun nu trăieşte în SUA.
Până în prezent, nu a fost capturat nici un exemplar al aceste specii în Statele Unite: din tot ceea ce se ştie până acum, limita nordică a arealului speciei se află în Mexic, la cîteva sute de kilometri de graniţa acestuia cu SUA. Tânărul care a decedat fusese muşcat în Mexic, undeva în statul Michoacan, aflat în partea de sud-vest a ţării, şi a murit câteva săptămâni mai tîrziu, de rabie, în timpul unei călătorii în SUA.
Totuşi, americanii se tem că, odată cu încălzirea globală a climei, liliacul-vampir şi-ar putea extinde arealul spre nord, ajungând astfel să facă parte din fauna SUA.

Rabia (turbarea) este o boală infecţioasă transmisă ocazional la om prin contactul cu diferite mamifere purtătoare. Vulpile, lupii, felinele sălbatice, câinii sunt adesea rezervoare de rabie, dar virusul poate fi întâlnit şi la multe alte mamifere, inclusiv la lilieci, şi nu doar la cei hematofagi (vampiri).
La om, este transmis, cel mai adesea, prin muşcătură; la nivel mondial, 97% dintre cazuri se datorează muşcării de către câini turbaţi. Aproximativ 55.000 de persoane mor anual, în lume (majoritatea în Africa şi Asia) ca urmare a infectării cu virusul rabic. Un număr foarte mic de cazuri se datorează muşcării de către liliecii-vampiri.
Virusul rabic migrează, de-a lungul nervilor periferici, către sistemul nervos central, atacând creierul şi producând aproape invariabil moartea, în cazul în care nu s-a administrat vaccinul anti-rabic curând după ce omul a fost muşcat.

Portretul unui mic vampir

Liliacul-vampir comun are cca. 9 cm lungime, o anvergură a aripilor de 18 şi cântăreşte cca. 60 grame. Dacă mulţi lilieci, adaptându-se la zbor, şi-au pierdut abilitattea de a se deplasa pe sol, vampirul comun e una dintre puţinele specii capabile să meargă pe sol, ceea ce îl ajută să se apropie de victimele sale.
E o specie adaptabilă, care, deşi preferă clima caldă şi umedă, poate trăi totuşi, într-o varietate de climate şi ecosisteme, de la păduri tropicale şi câmpii, până la regiuni muntoase şi zone deşertice.

Se hrăneşte în special cu sângele animalelor domestice - vite, porci, cai - , atacând doar uneori omul, atunci când găseşte o ocazie prea bună pentru a fi neglijată. Însă atacurile asupra oamenilor sunt rare, comparativ cu cele asupra animalelor - pentru vampirul comun, e mult mai simplu să atace nişte vite care dorm în număr mare afară, adunate într-un ţarc. Probabil din acelaşi motiv, au ajuns să le prefere pe acestea în locul unor animale sălbatice sud-americane, precum tapirii.

Incursiunile după hrană au loc noaptea. Un liliac-vampir se hrăneşte, de obicei, din aceeaşi pradă, timp de mai multe nopţi la rând, marcându-şi victima cu urină, pentru a o putea localiza şi în noaptea următoare. Se aplică, de asemenea, principiul "fiecare cu victima lui:" un liliac care "şi-a însuşit" o vacă sau un cal nu lasă alţi lilieci să muşte şi e din acelaşi animal. Rareori pot fi văzuţi doi vampiri hrănindu-se din aceeaşi gazdă şi, de obicei, sunt mama şi puiul.

Vampirul alege un loc de pe flancul, gâtul sau crupa animalului şi face o mică incizie cu dinţii săi foarte ascuţiţi. Sângele este împiedicat să se închege, datorită unor compuşi anticoagulanţi din salivă. Liliacul linge sângele care se prelinge din rană, hrănindu-se, astfel, uneori câte 30 de minute în şir, până când, ajunge, efectiv, atât de îmbuibat, încât este incapabil să zboare. Atunci ia o pauză şi aşteaptă ca organismul său să proceseze sângele (ceea ce se întâmplă rapid, mai ales datorită rinichilor, care elimină repede apa) ,astfel încât să îşi poată lua zborul spre adăpost.

Compuşii anticoagulanţi din saliva vampirului comun au intrat, recent, în atenţia oamenilor de ştiinţă; o substanţă numită desmoteplază, extrasă din saliva speciei cu pricina, este în curs de testare, spre a fi utilizată în tratamentul pacienţilor care au suferit un accident vascular cerebral, deoarece s-a dovedit că îmbunătăţeşte fluxul sanguin la nivelul creierului.


Numai 0,5 % dintre aceşti lilieci sunt purtători ai virusului rabic; există, deci, un pericol rmic, dar real de a-l transmite nimalelor sau oamenilor muşcaţi. Însă vampirul comun e considerat un dăunător mai puţin din cauza acestui pericol, cât din cauza faptului că vitele muşcate noapte de noapte slăbesc şi se anemiază, ceea ce, în condiţiile creşterii lor în scopuri economice, se traduce printr-o scădere a producţiei.



Noi şi liliecii "noştri"

În Europa nu există lilieci-vampiri. În România, trăiesc aproximativ 30 de specii de lilieci şi toate sunt insectivore.

De reţinut, totuşi: virusul rabic a fost detectat la mai multe specii de lilieci, nu doar la liliecii-vampiri. Ca să ajungem şi la situaţia noastră, specifică şi locală: specii insectivore din Europa, care n-au, de obicei, nici o treabă cu omul şi sângele lui, pot să transmită, totuşi, virusul turbării, de obicei dacă muşcă accidental o persoană.

Astfel de incidente se petrec, în general, atunci când un om încearcă să pună mâna pe un liliac; biata creatură se apără cum poate de omul mult mai mare decât ea, pe care îl percepe ca pe un agresor.

Cercetări mai noi arată că e posibilă contaminarea şi pe calea aerului, în cazul în care oamenii trăiesc în aceleşi spaţii ca liliecii (ceea ce se mai întâmplă, de pildă, în cazul persoanelor fără adăpost, care se pripăşesc în clădiri abandonate, unde s-au instalat şi lilieci.)

Altfel, oamenii nu prea au contact cu aceste mamifere. Iar povestea cu liliecii care ţi se încurcă în păr e doar poveste. (Cunoaşteţi pe cineva căruia chiar i s-a întâmplat?) Liliecii insectivori din Europa folosesc, în zbor, ecolocaţia pentru a localiza atât prăzile, cât şi obstacolele; dacă reuşesc ei să detecteze o gâză aflată în mişcare, cum credeţi că n-ar "observa" capul unui om?

Concluzie: evitaţi să puneţi mâna pe lilieci - chiar dacă găsiţi vreunul căzut pe jos - şi să "locuiţi" împreună cu ei (presupun că nu e cazul) şi n-o să aveţi probleme.

Lăsaţi-i în pace, să-şi facă treaba pentru care au fost creaţi de natură, fugărind insectele prin aer şi mâncând un număr imens dintre acestea, care, altfel, ne-ar mânca nouă urechile. Liliecii chiar nu merită proasta reputaţie pe care au căpătat-o; numai ignoranţa oarbă îi poate face pe oameni să-i deteste şi să-i omoare pe capete, aşa cum se întâmplă şi la noi, şi la alţii de prin Europa.

E vremea să depăşim ideile absurde legate de lilieci - fie ele superstiţii vechi sau legende urbane mai noi - şi să vedem în ei ceea ce sunt: făpturi cu un rost însemnat în echilibrul lumii.

Tag-uri: biologie | animal | liliac | vampir | turbare | rabie | sange |