Prima pagină Stiinta

Sunete tămăduitoare: terapia prin muzică

06.01.2011 | ● Vizualizări: 4443
Sunete tămăduitoare: terapia prin muzică     medicina, sanatate, muzica, terapie, meloterapie, tratament + zoom
Galerie foto (7)

Sunetele au asupra noastră o putere de care, de multe ori, nici nu suntem conştienţi. Trăim într-o mare de sunete, prea adesea asurzitoare, stridente, stresante, patogene. Dar există şi sunete care, alese cu grijă, ascultate cu atenţie sau „emise” sub o supraveghere pricepută, au însuşirea miraculoasă de a face bine. De aici, s-a născut o veche artă/ştiinţă – cea a alinării suferinţelor prin muzică. Mult timp practicată de om, apoi în mare măsură uitată, azi redescoperită, dar niciodată dispărută, terapia prin muzică a devenit azi un captivant subiect de studiu în domeniul sănătăţii minţii şi a corpului, fiind investigată cu mijloace tehnologice performante, în speranţa desluşirii felului misterios în care muzica acţionează asupra noastră.

Ce este, aşadar, această terapie, atrăgătoare pentru mulţi, dar încă puţin răspândită, şi care are limitele şi indicaţiile ei specifice?

O definiţie destul de seacă o descrie ca pe un proces interpersonal în cadrul căruia un terapeut cu pregătire specială utilizează muzica pentru a-şi ajuta pacienţii să-şi menţină ori să-şi îmbunăţească starea de sănătate.

Deşi există un volum vast de cercetări asupra acestui gen de terapie (muzicoterapie sau meloterapie, cum mai este numită), ea este destul de puţin folosită, cel puţin în societatea occidentală. Cultura în care trăim - caracterizată prin viteză şi eficienţă - ne-a obişnuit să pretindem rezultate rapide, obţinute cu minimum de efort. Aşa că preferăm să luăm medicamente, uşor de procurat şi administrat, în locul participării la un asemenea proces interpersonal care presupune implicare îndelungată şi deschidere din partea noastră. Drept care, terapia prin muzică pare să fi pierdut teren în vremurile moderne.

Ea a fost, totuşi, folosită vreme îndelungată, în culturi dintre cele mai diverse. Pe vremea când toate leacurile - nu doar muzica - acţionau mai lent, iar oamenii erau mai răbdători şi, înţelegând importanţa timpului în procesul de vindecare, aveau aşteptări de alt gen de la orice fel de tratament, muzica era folosită dreet unul dintre aceste tratamente cu acţiune lentă, subtilă, dar eficace, deşi neexplicată. Iată 5 exemple care, chiar dacă nu sunt toate documentabile istoric, arată, în orice caz, că oamenii credeau în puterea vindecătoare a muzicii, de vreme ce îşi consemnau ideile în acestă privinţă:

  • Istorisirea biblică despre regele Saul şi David (personaje care, conform tradiţiei, ar fi trăit în urmă cu aproximativ 3.000 de ani) cuprinde şi o relatare depre puterea vindecătoare pe care muzica o avea asupra regelui Saul: "Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa, cânta şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de el. (Regi I; 16; 23)

  • Muzica indiană clasică aparţinând genului numit raga este considerată, în tradiţia vedică, drept un mijloc de tămăduire, prin faptul că undele sonore ar influenţa funcţionarea sistemului nervos uman.

  • Învăţatul islamic al-Farabi (872-950), cunoscut în Europa sub numele latinizat de Alpharabius, s-a aplecat şi el asupra acestui domeniu de studiu; el însuşi muzician, dar şi om de ştiinţă şi filosof, el a comentat, într-una dintre scrierile sale, efectele terapeutice ale muzicii asupra sufletului.

  • Robert Burton (1577 -1640), un savant englez cu proocupări în domeniul psihologiei, autor al unui monumental tratat numit Anatomia melancoliei, menţionează şi el muzica şi dansul drept metode de a trata diverse afecţiunile psihice, în special ceea ce numea el melancolie (după cunoştinţele medicale ale vremii), o stare care corespundea, probabil, celei denumite azi depresie.

  • În 1737, regina Spaniei, Elisabetta Farnese, încredinţată, ca şi medicul ei, Giuseppe Cervi, că muzica poate vindeca anumite afecţiuni ale sufletului, l-a chemat la curte pe cel mai vestit cântăreţ al acelor vremuri (şi unul dintre cei mai mai mari cântăreţi de operă ai tuturor timpurilor), Farinelli, un celebru castrato, înzestrat cu o voce extraordinară. (Conform unei practici care a atins apogeul în Italia, în secolul al XVIII-lea, unii băieţi cu voci foarte frumoase erau castraţi în copilărie, pentru a împiedica schimbarea vocii la pubertate, sub influenţa hormonilor masculini; aceşti cântăreţi aveau voci înalte, cu un timbru asemănător celui feminin, iar dintre ei se recrutau cei mai vestiţi interpreţi ai operelor baroce. Farinelli - pe numele săi adevărat Carlo Maria Broschi - , de origine italiană, a fost cel mai faimos dintre aceşti castrati). Misiunea lui Farinelli la curtea Spaniei a fost aceea de a cânta pentru regele Filip al V-lea, care suferea de o depresie gravă. Renunţând pentru totdeauna la reprezentaţiile în public, abandonându-şi cariera strălucită care îl dusese pe marile scene ale Europei, Farinelli a devenit muzicianul curţii regale a Spaniei. În această calitate, a organizat concerte nocturne şi spectacole de operă, reînnoind cultura muzicală în Spania şi aducând, se pare, multă alinare regelui, prin concertele private pe care i le oferea. O legendă spune că el ar fi cântat, timp de 10 ani, până la moartea lui Filip al V-lea, seară de seară, aceleaşi patru (sau şase, după alte surse) bucăţi muzicale, cântecele preferate ale regelui. (Unul dintre ele îl puteţi asculta în înregistrarea de mai jos, în interpretarea contra-tenorului Andreas Scholl)

Terapie pentru trup şi suflet

Din toate aceste date, reiese că terapia prin muzică şi-ar găsi principala utilizare în afecţiunile de ordin psihic. Totuşi, dacă ţinem seama de legătura indisolubilă dintre psihic şi trup (legătură de care medicina occidentală adesea nu prea ţine seama, din păcate), efectele unei terapii muzicale bine conduse s-ar putea putea prelungi şi amplifica dincolo de combaterea depresiei şi a stărilor de melancolie sau de agitaţie.



De altfel, cercetări recente au evidenţiat importanţa meloterapiei în tratamentul unor afecţiuni organice grave, precum accidentele vasculare cerebrale (AVC) Pe de o parte, utilizarea muzicii sprijină tratamentul medicamentos, crescându-i eficienţa, fapt atribuit de cercetători faptului că muzica stimulează emoţiile pozitive şi întăreşte motivaţia pacienţilor de a particpa la exerciţiile de recuperare pentru recăpătarea mobilităţii; muzica reduce intensitatea stărilor de oboseală, anxietate şi proastă dispoziţie, iar în cazul în care se practică sub forma unor sesiuni terapeutice în grup, stimulează interacţiunile sociale, cu consecinţe benefice asupra moralului pacienţilor.

Pe de altă parte, implicarea directă (a "face" tu însuţi muzica, în loc de a o asculta) are de asemenea efecte pozitive, surprinzător de puternice. A cânta este, în sine, o metodă de recuperare extrem de utilă în cazul unui AVC: specialiştii de la Facultatea de Medicină a Universităţii Harvard, SUA, au dezvoltat această metodă neconvenţională, dar eficace, de tratament, bazată pe capacitatea creierului de a se reconfigura după un eveniment major care i-a afectat funcţionarea.

Utilizarea muzicii ca tratament - cel puţin adjuvant - în cazul AVC este un câmp de cercetare în care s-au obţinut deja rezultate promiţătoare, bine documentate, astfel încât e probabil ca aceste metode să câştige teren în anii următori.



În cazul altor afecţiuni, rezultatele sunt mai puţin concludente, totuşi interesante ca bază pentru cercetări viitoare, care să clarifice rolul muzicii în terapia acestor afecţiuni.

De pildă, există studii care sugerează că muzica poate fi benefică pacienţilor cu afecţiuni cardiovasculare; anumite melodii au ca efect scăderea tensiunii arteriale, a frecvenţei bătăilor inimii şi reducerea stării de anxietate. Ar fi nevoie de multe alte investigaţii şi date solide pentru a trage o concluzie care să nu poată fi contestată, dar această legătură merită categoric investigată, dată fiind incidenţa tot mai mare a afecţiunilor cardiovasculare în lumea noastră modernă.

S-a vorbit mult despre aşa-numitul "efect Mozart" - faptul că a asculta muzica acestui compozitor are efecte pozitive asupra percepţiei spaţiale, asupra memoriei şi capacităţii de învăţare: s-a spus chiar că expunerea la această muzică ar creşte coeficientul de inteligenţă şi ar stimula dezvoltarea mentală. Deşi foarte atrăgătoare din perspectiva educaţiei, aceste ultime ipoteze n-au putut fi, totuşi, confirmate.

În sfera mai îngustă a terapiei prin muzică, un studiu realizat în 1998 şi un altul datând din 2001 au explorat influenţa muzicii asupra epilepsiei. Autorii unuia dintre aceste studii susţin că ascultarea Sonatei pentru două piane în re major de Mozart reduce activitatea epileptiformă în anumite regiuni ale creierului (chiar şi în cazul unor pacienţi aflaţi în comă). Au fost testate multe piese muzicale şi, în afară de menţionata sonată a lui Mozart, o singură altă bucată a avut efecte asemănătoare (descreşterea activităţii epileptiforme cerebrale): o piesă numită Acroyali, elaborată de compozitorul grec Yanni şi căreia experţii îi găsesc asemănări cu Sonata pentru două piane în re major în ceea ce priveşte unele caracteristici ale tempoului şi ale liniei melodice şi armonice, deşi, pentru profani, cele două compoziţii nu par să aibă prea multe în comun.


(Se desprinde de aici una dintre marile dificultăţi ale meloterapiei: alegerea muzicii potrivite, dintre sutele de mii de posibilităţi existente; asta arată cât de util e ajutorul unui specialist în terapie muzicală, care trebuie să aibă totodată cunoştinţe solide de muzică, de psihologie, de medicină şi, probabil, şi un soi de intuiţie greu de caracterizat în termeni ştiinţifici, care să-l călăuzească în alegerea muzicii potrivite. E foarte greu, ceea ce explică, probabil, de ce sunt atât de puţini specialişti în acest domeniu.)

Un domeniu aparte al utilizării muzicii îl constituie îngrijirile paliative - cele menite nu să vindece, ci doar să aline suferinţa asociată cu boala. În acest punct, unii autori semnalează o distincţie interesantă între societatea de tip occidental şi ţările Africii, de pildă; în acestea din urmă, îngrijiri paliative - ce includ şi muzica - sunt oferite adesea pacienţilor chiar de la începutul tratamentului, chiar în cazul bolilor vindecabile, în vreme ce în Occident tratamentele paliative sunt instituite, în general, în cazul bolilor incurabile, pentru a uşura suferinţele, atunci când nu mai există nicio speranţă de vindecare.

Chiar şi aşa, muzica poate, după unii terapeuţi, să fie de folos: un anumit gen de muzică lină, însoţind stingerea treptată a vieţii trupului, poate induce o stare de linişte, de seninătate, ce face mai uşoară trecerea spre nefiinţă.

Specialista americană Donalyn Gross, un expert recunoscut în domeniul îngrijirilor paliative asociate cu sfârşitul vieţii şi, totodată, muzician, a realizat, în urmă cu câţiva ani, un album intitulat Music for the dying - ale cărui "cântece" non-melodice, compuse din sunete de harpă, liniştitoare şi eterice, îmblânzesc parcă apropierea morţii.

Dar, până la tristeţea ultimelor zile, muzica poate face foarte mult pentru cei care încă mai au destul de trăit, dar suferă de pe urma unei deteriorări momentane a capacităţilor lor vitale. Terapia prin muzică a fost experimentată - şi, adesea, şi-a dovedit utilitatea - în recuperarea motorie, în ajutarea celor ce suferă de leziuni cerebrale ori de maladiile Alzheimer şi Parkinson, în stimularea dezvoltării copiilor cu dizabilităţi şi a celor autişti, în ameliorarea coordonării mişcărilor şi îmbunătăţirea comunicării la adulţi şi copii cu întârzieri în dezvoltare - de pildă cei ce suferă de sindromul Down…

Limbaj universal, capabil să transceandă barierele culturale, infinit adaptabil unor moduri de utilizare personalizate, în funcţie de pacient şi boală, muzica e abia la începutul carierei sale de mijloc terapeutic. Sau, poate, o regăsim acum, o redescoperim, după ce am uitat-o decenii de-a rândul, luaţi de valul reclamelor care ne promit să ne scape repede de orice - de la dureri de încheieturi până la dureri ale sufletului.

Oricum, există aici un câmp fertil pentru cercetări aprofundate, care să desluşească legătura subtilă dintre sunete şi organismul uman, legătură misterioasă, căreia îi constatăm uneori efectele, fără a ne explica şi cauzele, dar care există şi acţionează - spre binele nostru, dacă învăţăm cum să o folosim.