Faţa întunecată a meseriei de astronaut

Spre deosebire de situaţia de acum 4 decenii, azi dispunem de un excepţional „laborator” în care putem studia efectele şederii pe termen lung în spaţiul cosmic: Staţia Spaţială Internaţională, avanpostul civilizaţiei terestre, un construcţie ce orbitează la cca. 300 km distanţă de Pământ, găzduind la bordul ei echipaje umane, din 2000 şi până astăzi, neîntrerupt. Fiecare astronaut de pe SSI petrece la bordul staţiei aproximativ 6 luni.

Dar, curând după inaugurarea staţiei, medicii au început să îşi dea seama că omul nu este atât de rezistent şi adaptabil la existenţa sa în spaţiul cosmic, cum speraseră.

• Sateliții lui Elon Musk ar putea distruge câmpul magnetic al Pământului
• Ce culoare aveau cele mai vechi molecule colorate de pe Pământ?

Evoluat timp de milioane de ani pe o planetă ca Terra, cu toate sistemele corpului adaptate la condiţiile de gravitaţie de pe Pământ, „omul spaţial” s-a dovedit vulnerabil la lipsa acestui factor esenţial al existenţei sale – gravitaţia terestră. După câteva luni de şedere pe SSI, a început să devină evident: primii factori de agresiune la adresa sănătăţii sunt lipsa gravitaţiei şi radiaţiile cosmice.

Cele mai dure efecte ale microgravitaţiei se resimt la nivelul aparatului locomotor: muşchii de atrofiază, iar oasele se fragilizează, din cauza reducerii densităţii ţesutului osos – osteopenie – cu peste 1% pentru fiecare lună petrecută în condiţii de gravitaţie aproape zero. Pierderea calciului din oase este însoţită de creşterea concentraţiei ionilor de calciu în serul sangvin – rămâne de văzut ce efecte asupra organismului poate avea o creştere marcată a valorii acestui parametru.

Pentru a reduce, pe cât posibil, aceste efecte, astronauţii de pe SSI ingerează suplimente de calciu şi vitamina D (care ajută la fixarea calciului în oase) şi sunt obligaţi să facă exerciţii fizice, timp de câteva ore pe zi, pe o bandă de alergare – de care sunt ancoraţi cu corzi elastice, ca să nu-şi „ia zborul” – şi alte aparate de fitness, unele proiectate special pentru ei.

Chiar şi aşa, scheletul şi musculatura au enorm de suferit, ceea ce aruncă umbra unui mare semn de întrebare asupra şanselor de a realiza vreodată o misiune cu echipaj uman pe planeta Marte, de pildă. Călătoria până la destinaţie, care ar dura aproximativ doi ani, ar putea avea ca efect atrofierea în asemenea măsură a aparatului locomotor al astronauţilor, încât aceştia ar fi incapabili să facă fie şi un singur pas pe Marte.

Se preconizează şi instituirea unei terapii cu medicamente utilizate, în mod obişnuit, în tratamentul osteoroporozei, sau terapie hormonală, pentru a opri rarefierea ţesutului osos, dar încă nu se ştie dacă asemenea tratamente ar avea efect – şi ce efect.

Alte efecte semnificative ale petrecerii unui timp îndelungat în condiţii de microgravitaţie sunt tulburările de echilibru, încetinirea funcţionării sistemului cardiovascular, scăderea producţiei de eritrocite (globule roşii), o slăbire a sistemului imunitar (imaginaţi-vă cât de periculos poate fi acest fenomen în situaţia în care, pentru a face faţă, se cere deplina sănătate a minţii şi a trupului).

Printre efectele mai uşoare – nişte mici neplăceri, îm comparaţie cu problemele de mai sus – se numără congestia nazală, gaze intestinale în exces (din cauza tulburării funcţiei digestive care, şi ea, s-a adaptat să se desfăşoare în condiţiile de gravitaţie de pe Terra, care au şi ele rolul lor), tulburări de somn şi umflarea feţei, datorită modificării circulaţiei fluidelor la nivelul capului Aceste efecte sunt reversibile, dispar curând după revenirea astronauţilor pe Pământ.

Dar necazurile nu se termină aici. Cercetările în domeniul medicinei spaţiale – devenită, odată cu dezvoltarea explorării spaţiului, o ramură de-sine-stătătoare a medicinei, aflată în plină evoluţie – scot la iveală mereu alte şi alte consecinţe ale petrecerii unui timp îndelungat în spaţiu. Unele dintre aceste consecinţe apar tardiv şi sunt foarte durabile în timp, uneori ireversibile.

Recent, s-a descoperit că sejururile lungi la bordul SSI duc la afectarea vederii astronauţilor. Deşi problema se ameliorează odată cu întoarcerea pe Pământ, au existat şi cazuri – pe care specialiştii nu au dorit să le comenteze în detaliu – în care efectele nefaste asupra vederii au persistat, iar medicii se tem că, în cazul misiunilor lungi, astronauţii ar putea orbi înainte de a se întoarce acasă, dacă nu cumva chiar înainte de a ajunge la destinaţie.

O altă problemă investigată recent este cea a durerilor de cap (cefalee) survenite în timpul sejururilor spaţiale, o afecţiune a cărei cauză, cred specialiştii, ar putea fi tot microgravitaţia, dar mecanismul nu este complet elucidat. Microgravitaţia provoacă scăderea nivelului de oxigen la nivelul creierului – o posibilă cauză a apariţiei durerilor – sau poate afecta circulaţia fluidelor la nivelul capului, mărind presiunea intracraniană, un alt motiv plauzibil al declanşării cefaleei.

Radiaţia cosmică este un alt pericol pentru astronauţi, care suportă permanent asaltul fluxului de radiaţie cosmică, în ciuda măsurilor de protecţie. Primejdia vine din partea particulelor subatomice încărcate electric, în special protonii proveniţi din vântul solar; aceştia pot pătrunde prin ţesuturile vii şi pot produce deteriorări în structura ADN-ului celular, expunându-i pe astronauţi unui risc crescut de cancer.

Pe SSI, fiecare astronaut încasează o doză de radiaţii e cca. 1 millisievert pe zi, cât primeşte o persoană de pe Pământ timp de un an întreg, din surse naturale. Şi asta în condiţiile în care SSI e totuşi, protejată de radiaţia cosmică, în bună măsură, de către magnetosfera terestră, care respinge fluxul de particule încărcate electric, împiedicându-l să bombardeze Terra cu niveluri periculoase de radiaţii. În condiţiile unui zbor departe de Pământ, radiaţia intensă suportată de oamenii din echipaj ar duce la apariţia bolii de iradiere, cu efect fatal; sau, pe termen mai lung, ar afecta cromozomii din nucleul limfocitelor, celule cu rol esenţial în apărarea imunitară a organismului. Consecinţa ar fi slăbirea sistemului imunitar, iar astronauţii ar fi expuşi pericolului de a contracta cu uşurinţă boli contagioase, mai ales când sunt înghesuiţi, mai mulţi la un loc, într-un spaţiu restrâns.

Radiaţia măreşte, de asemenea, riscul apariţiei cataractei, o boală oculară caracterizată prin opacifierea cristalinului şi diminuarea acuităţii vizuale – încă o cauză a afectării vederii la cei care petrec timp îndelungat în spaţiu.

Iar un alt capitol, la fel de important, se referă la efectele unei lungi călătorii în Cosmos asupra sănătăţii psihice a omului. Actualele nave spaţiale sunt departe de a arăta ca USS Enterprise, din Star Trek, cu lungile ei culoare, multele ei etaje, cu spaţiul ei care, în film, apărea mai mult decât generos – o mini-aşezare umană, putând găzdui sute de oameni. Realitatea de zi cu zi a meseriei de astronaut este alta şi naşte inevitabil întrebarea: cum ar rezista, din punct de vedere psihic, câţiva oameni închişi într-un vehicul spaţial cum sunt cele de azi, cu un spaţiu restrâns, în care totul e îngrămădit şi comprimat? O evaluare a efectelor psihice ale unui zbor cu durata de cca. doi ani, spre Marte, arată că pericolele din această direcţie s-ar adăuga în modul cel mai nefast gravelor modificări fiziologice care ar pune în primejdie viaţa membrilor echipajului.

Aşadar, în ciuda imenselor progrese realizate, în ciuda speranţelor de colonizare a Planetei Roşii şi poate, cândva, a altor „Pământuri”, călătoria în Cosmos, din care abia am făcut primii paşi, se dovedeşte o încercare extremă pentru specia umană. Rămâne de văzut dacă progresele tehnologiei vor putea compensa limitările impuse de propria noastră biologie, făcându-ne, într-o zi, apţi să tăiem cordonul ombilical invizibil care ne leagă de planeta-mamă şi să ne avântăm spre cucerirea altor lumi.