Aderarea României la Tripla Alianță, mijloc de asigurare a securității după obținerea independenței

Problemele pe care le-a avut România cu Rusia, după obținerea independenței, au determinat guvernul condus de Ion C. Brătianu să caute realizarea unei alianțe cu alte Mari Puteri pentru garantarea independenței și securității României.

„Oricare ar fi sentimentele intime ce am păstra în fundul inimii noastre, noi nu trebuie să manifestăm nici simpatii, nici ură vreunei puteri sau națiuni. Politica noastră, care trebuie să insufle în fiecare moment, care trebuie să ne absoarbă toate puterile, politica noastră trebuie să fie condusă de un unic și singur simțământ, de simțământul conservațiunii naționale”, rezuma în câteva cuvinte Ion C. Brătianu, președintele liberalilor și premierul României politica externă pe care România își propunea să o adopte după obținerea independenței.

Reorientarea politicii externe a României

O reorientare a politicii externe spre Puterile Centrale a fost întreprinsă de Brătianu după 1878, în condițiile unei agresivități și adversități țariste tot mai crescute la adresa României. Printre partizanii unei asemenea politici se numărau nu numai fruntași ai conservatorilor-junimiștii, precum P. P. Carp, Titu Maiorescu etc., dar și ministrul de Externe în guvernul liberal, D. A. Sturdza.

În 1883, analizând poziția țării, el argumenta necesitatea unei alianțe cu Puterile Centrale, considerând-o necesară atât pentru rezolvarea problemei controversate a Dunării, cât și pentru siguranța externă a țării.

Marea problemă pentru realizarea unei alianțe cu Puterile Centrale o constituia politica Austro-Ungariei față de românii din Transilvania, supuși unei sistematice politici de deznaționalizare promovată de Budapesta. Totuşi, liderii Partidului Național-Liberal considerau că, în starea încordată din sud-estul Europei, România nu putea rămâne izolată, mai ales că Rusia manifesta o atitudine tot mai agresivă față de România. Singura posibiltatea a României era reorientarea spre o alianța cu Puterile Centrale.

Tratatul de alianță secretă cu Puterile Centrale a fost pregătit de vizita regelui Carol I la Breslau și Viena și, apoi, de întâlnirea lui I. C. Brătianu, la Gastein, cu cancelarul german Bismarck. Textul tratatului secret de alianță dintre România și Austro-Ungaria, discutat la Viena de Ion C. Brătianu și Graf Gustav Kálnoky, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, conținea un preambul și şapte articole.

O alianță secretă

Potrivit articolului 5, „tratatul se încheia pe o durată de cinci ani”, din ziua schimbării instrumentelor de ratificare, stipulându-se prelungirea automată a valabilității lui pe încă trei ani, dacă nici una din părți nu-i cerea cu un an înainte denunțarea sau revizuirea. În articolul 6 se menționa caracterul secret al tratatului. Deşi, în general, semnatarii tratatului i-au păstrat secretul, în presa din România au apărut sporadic știri despre existența lui.

Angajamentul de a ține secretă alianța din 1883 cu Austro-Ungaria era determinat, pe de o parte, de situația celor peste trei milioane de români transilvăneni, iar, pe de altă parte, de antipatia majorității populației României față de Puterile Centrale.

Pentru liderii politici români din 1883, alianța cu Puterile Centrale însemna o garanție împotriva unei amenințări țariste, dar și o asigurare a existenței ei. Fără îndoială, aderarea României la sistemul Triplei Alianțe, sub forma Tratatului secret defensiv cu Austro-Ungaria din 18 octombrie 1883, la care s-a alăturat, în aceeași zi, și Germania, a fost determinată de politica activă a Imperiului Țarist în sud-estul Europei, dar și de o posibilă izolare externă a României ce se contura la acel moment.

„O pură oportunitate politică”

Totuși, orientarea diplomației României spre Puterile Centrale nu putea fi însă considerată ca o abandonare a românilor din Transilvania.

O constatare pe care o făcuse și ministrul Austro-Ungariei la București. La un an după încheierea Tratatului, considera că decizia din octombrie 1883 a guvernului român a avut un caracter de „pură oportunitate politică” și că tratatul semnat cu acel prilej își va menține valabilitatea doar până când o conjunctură favorabilă va permite guvernanților români să ducă o politică externă împotriva monarhiei habsburgice. Dincolo de aceasta, alianța consolida pozițiile dinastiei de Hohenzollern şi, astfel, încrederea Austro-Ungariei și Germanici în politica României.

Vă recomandăm să citiți și:

Proclamarea Regatului României

Cum a pregătit diplomatic guvernul lui Ion C. Brătianu obținerea independenței României

Reorganizarea PNL după Primul Război Mondial

Ionel Brătianu, omul în fața căruia Antanta a șovăit, iar Puterile Centrale s-au amăgit

Nicolae Gane, primarul scriitor care a adus tramvaiul și apa la Iași

Cum au gândit liberalii viitorul politic al României Mari

Petre Sebeșanu Aurelian, primul economist și agronom din Academia Română

Grigore Procopiu: „Partidul Liberal e dator să dea țării o îndrumare, larg, dar adevărat democratică”

Ion Ghica, boierul liberal care susținea apariția unei industrii naționale

Vila Florica, locul de suflet al Brătienilor unde s-au luat mari decizii pentru soarta României

Vasile Lascăr, omul care a pus bazele poliției române moderne

Cum i-a impresionat liberalul Ionel Brătianu pe liderii Antantei

Ion Gheorghe Duca: „Am fost primul ministru care după Unire a mers în Transilvania”

I. G. Duca, marele om de stat care a sfârșit tragic

Vintilă Brătianu și politica liberală „prin noi înșine”

Constituția liberală din 1923 și „spiritul unei democrații desăvârșite”

Spiru Haret, matematicianul care a renunțat la o carieră academică de succes în Occident pentru a ridica România din analfabetism

Ion Nistor, artizanul unirii Bucovinei cu România, închis forțat la Sighet pentru că a fost ministru

Ion C. Brătianu și cea mai lungă guvernare din istoria democratică a României

Un moment cheie în istoria României: Ionel Brătianu la Conferința de Pace de la Paris

Ionel Brătianu, patriarhul României Mari