Emil Jannings, primul actor care a luat un Oscar. Șters din istoria Hollywood-ului pentru că a fost simpatizant al lui Hitler

Emil Jannings (1884 – 1950) a fost un actor german de origine elvețiană, apreciat la Hollywood în perioada anilor 1920 și faimos pentru faptul că a fost primul laureat al Premiului Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolurile sale din „The Last Command” și „The Way of All Flesh” și, de altfel, singurul actor german care a câștigat la această categorie până în prezent.

Povestea Oscarurilor din 1929 (an inaugural al acestor premii) este dacă nu amuzantă, atunci puțin ciudată, scrie independent.co.uk. Atunci când numărătoarea voturilor s-a încheiat – pentru a se decide câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun actor – reprezentanții Academiei Americane de Film au realizat că actorul care adunase cele mai multe voturi era ceva mai special. O chestiune intrigantă. Teoretic, statueta i-ar fi revenit câinelui Rin-Tin-Tin pentru prestațiile lui impresionante din „A Dog of the Regiment” și „Jaws of Steel”. O situație aparte pe care consiliul de administrație a luat-o în foarte serios, nefiind de acord să-l premieze pe actorul canin de teamă să nu fie afectată credibilitatea premiilor. Astfel, statueta a mers la Emil Jannings pentru performanțele lui din filmele „The Way of All Flesh” (1927) și „The Last Command”(1928). Însă conform vechiului proverb „socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg”, decizia luată n-a fost cea mai fericită. De ce? Pentru că s-a refuzat Oscarul acordat unui ciobănesc german în favoarea Oscarului care a mers către un simpatizant nazist, fost propagandist înjurat al lui Adolf Hitler.

• Cum îi sprijinim pe cei care au pierdut pe cineva drag ori sunt la final de…
• Gardieni, creatori și simboluri ale puterii: Dragonii nu au fost întotdeauna personaje negative

„La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Hitler și ministrul său de propagandă Joseph Goebbels erau deja morți, se spune că Jannings s-ar fi repezit spre trupele aliate care mărșăluiau spre Berlin, strângându-și statueta de aur și strigând Nu trageți, am câștigat un Oscar!”. Emil Jannings a scăpat de închisoare, dar reputația lui a fost făcută praf, pentru că omul considerat cândva cel mai mare actor din lume nu a mai activat niciodată în domeniul artelor cinematografice și nici nu s-a mai vorbit de-a lungul anilor prea des despre el la Hollywood, atsfel că nu prea se cunoaște faptul că el a fost primul lor câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun actor.

Theodor Friedrich Emil Janenz s-a născut la 23 iulie 1884, tatăl lui fiind un american înstărit din St Louis și decedat când Emil era încă un copil. Primii ani ai vieții i-a petrecut la Görlitz, în estul îndepărtat al Germaniei, alături de mama sa. Jannings a fugit de acasă la 16 ani pentru a deveni marinar, însă pe parcurs și-a schimbat planurile, hotărând să se îndrepte către actorie. În 1906, Emil Jannings s-a alăturat companiei de teatru berlineze a lui Max Reinhardt, primul rol într-un film obținându-l abia în 1918 când, folosind numele Emil Jannings, a jucat în „Die Augen de Mumie Ma” (Ochii mumiei). S-a dovedit a avea talent și succesul aferent, deoarece a început să fie distribuit în pelicule aclamate ale industriei germane a filmului mut – Othello (1922), The Last Laugh (1924) , descris de Alfred Hitchcock ca fiind „aproape filmul perfect – și Variety (1925), în curând fiind remarcat și de producătorii de la Hollywood care l-au adus în America. Odată cu generosul și profitabilul contract de la Paramount Pictures, Emil Jannings a avut libertatea deplină nu doar asupra rolurilor sale și alegerii regizorilor cu care să lucreze, dar i s-a oferit inclusiv controlul asupra scenariilor filmelor în care ar fi urmat să joace. În doi ani, Jannings a apărut la Hollywood în șase filme inclusiv Betrayal, cu renumitul Gary Cooper. Presa internatională a scris că Jannings a încercat să mintă cu privire la originile sale, inducând ideea că s-a născut în Brooklyn. Totuși, pe cât de bun îl considerau unii și pe cât de faimos ajunsese, testul timpului a scos la iveală un caracter aproape despotic, cu momente de crize nervoase și injurii la adresa colegilor, dar și scene temperamentale copilărești. „Emil Jannings se putea supăra din cauza unor fleacuri”, spunea actrița Evelyn Brent care jucase alături de Jannings în „The Last Command”. „Nu-i plăcea o haină de blană pe care o purtam într-una dintre scene, iar când mă dezbrăcam de ea și o puneam undeva deoparte, începea să lovească cu piciorul pe toată lumea, ca un copil irascibil”.

Cu altă ocazie, la filmările unei scene din Casablanca, actorul de origine austriacă Paul Henreid, adolescent pe atunci, interpreta rolul lui Victor Laszlo, personaj care, ucis fiind, era „nevoit” să stea închis într-un sicriu. Când s-au terminat filmările, la indicațiile lui Jannings, Henreid nu a fost anunțat, acesta rămânând un timp închis în sicriu.

Cu toate astea, în perioada filmului mut, Emil Jannings era văzut ca un actor foarte bun, însă statutul lui s-a schimbat odată cu apariția filmelor „vorbitoare”, când producătorii de la Paramount s-au declarat nemulțumiți de vocea lui și, în special, de accentual german extrem de pronunțat. Când i-au propus dublaj vocal, acesta a refuzat, odată cu asta începând și declinul său la Hollywood, fapt ce l-a determinat să revină în Germania.

În 1930, Jannings a jucat în „Der Blaue Engel” (Îngerul albastru) alături de Marlene Dietrich, un rol lăudat de regizorul Stanley Kubrick într-una dintre cărțile sale, dar descalificat de partenera lui din film, Dietrich, care nu doar că i-a negat abilitățile actoricești, dar l-a și numit „bătrân prost”.

Au urmat câteva filme în care rolurile lui Jannings nu au fost decât promovări putenice ale lui Hitler, cu idei de supunere oarbă față de dictator – „Der alte und der Junge König”, „Der Herrscher” (1937), prestația din acest al doilea film fiind luată în derâdere în Europa. Jannings devenise un actor ridiculizat de colegii lui din alte țări, dar era apreciat de Führer care-l numise „artist al statului”, între cei doi legându-se chiar o prietenie, una atât de mare încât la alegerile din 1938, Jannings a făcut campanie pentru Hitler. „Dovada sa de loialitate i-a adus un stil de viață somptuos și o avansare în carieră”, scrie independent.co.uk.

Pentru rolul din filmul „Ohm Krüger”, Jannings a primit „Inelul de Onoare al cinematografiei germane” și, mai mult, a fost lăudat de liderul fascist al Italiei, Benito Mussolini, pelicula câștigând „Cupa Mussolini” pentru cel mai bun film străin la Festivalul de Film de la Veneția din 1941.

După război, Emil Jannings a încercat să își spele rușinea spuând că ar fi fost cumva forțat să lucreze pentru Hitler și, oricum, rolurile laudative la adresa dictatorului le-ar fi făcut „în scarabă”. Evident, pledoariile lui au fost respinse de către oficialii militari britanici. Într-un final, actorul s-a retras dezamăgit în Austria. A murit la 2 ianuarie 1950, la vârsta de 65 de ani, din cauza unui cancer la ficat pe care i-l cauzaseră anii de alcoolism. „A murit singur, amărât și în dizgrație”, scria biograful său. „Cu trupul său devastat și cu moștenirea pătată pentru totdeauna, fiind numit vânzător pentru naziști”.

„Bucuriile și tristețile infinite toate se sfârșesc” este epitaful de pe mormântul actotului. Oscarul lui Emil Jannings este expus în prezent la Muzeul de Film din Berlin.

https://www.independent.co.uk/arts-entertainment/films/features/best-actor-oscar-winner-nazi-emil-jannings-b2509263.html

Vă recomandăm să citiți și:

Viața bate filmul. Choi Eun-hee și Shin Sang-ok, artiștii Nord Coreeni răpiți pentru a face filme care să pună Coreea de Nord pe harta cinematografică

Murasaki Shikibu, autoarea uneia dintre cele mai mari opere ale literaturii japoneze, considerate a fi cel mai vechi roman complet din lume

Virna Lisi, probabil cea mai frumoasă actriță din lume. A preferat să fie vedetă în Italia, țara natală, decât la Hollywood

Kenny Rogers, de la folk și rock la country. „Trebuie să existe chimie într-un duet, dar dacă treci dincolo de punctul de prietenie și atracție, vei pierde ceva”