De ce ne gâdilăm? Oamenii încearcă să afle de 2.000 de ani

Care este cea mai mare enigmă a lumii? Este natura materiei întunecate? Sau originea vieții pe Pământ? Poate întrebarea dacă suntem singuri în Univers? Ori, mai profund de atât, poate adevărata enigmă este una aflată mult mai aproape de noi: de ce ne gâdilăm?

Poate părea o glumă, dar adevărul e că această senzație ciudată și amuzantă îi nedumerește pe oameni de peste 2.000 de ani, iar știința modernă încă nu are un răspuns clar la întrebarea „De ce ne gâdilăm?”.

Fenomenul poartă denumirea științifică de gargalesis și ne este familiar tuturor: am fost gâdilați sau am gâdilat pe cineva, poate chiar și un animal de companie (șoarecii, de exemplu, adoră să fie gâdilați și chiar „râd” în felul lor). Deși este o parte comună a interacțiunilor sociale și a legăturilor afective, gâdilatul a fost extrem de puțin cercetat. Nu știm de ce unele părți ale corpului sunt mai sensibile, de ce unii oameni râd fără să le placă sau de ce nu ne putem gâdila singuri.

De ce ne gâdilăm? Omenirea caută răspunsul de două milenii

Misterul i-a preocupat pe marii gânditori de-a lungul istoriei: Socrate, Aristotel, Francis Bacon, Descartes și chiar Charles Darwin.

„Gâdilatul este un fenomen extrem de puțin studiat. Este rezultatul unei interacțiuni complexe dintre motorică, socializare, neurologie, dezvoltare și chiar evoluție. Dacă am înțelege cum funcționează gâdilatul la nivelul creierului, am putea obține informații esențiale despre dezvoltarea neurologică, mai ales la copii, unde gâdilatul are și rol afectiv, întărind legătura cu părinții”, spune Konstantina Kilteni, neurolog și autoare a unui nou studiu.

Ce știm până acum? Persoanele cu tulburări din spectrul autist resimt atingerile ca fiind mai gâdilicioase. Studierea acestui aspect ar putea aduce noi perspective asupra autismului și a funcționării creierului în general.

Evoluția gândilatului

Un alt mister este scopul evolutiv al gâdilatului.

„Știm că maimuțele, precum bonobo și gorilele, reacționează la gâdilat, la fel și șoarecii. Dar ce beneficiu evolutiv aduce această reacție?”, spune Kilteni.

Un alt lucru fascinant: nu ne putem gâdila singuri. Creierul pare să anticipeze mișcarea și intensitatea și astfel blochează reflexul. Dar cum face asta? Nu știm.

Un obstacol major în cercetare îl reprezintă chiar definiția gâdilatului: e o diferență mare între gâdilatul ușor și cel intens, dar studiile se axează aproape exclusiv pe primul. În plus, e extrem de greu să reproduci exact același tip de gâdilat într-un alt experiment, punctează IFL Science.

Pentru a depăși aceste bariere, Kilteni a creat ceva absolut inedit: un laborator de gâdilat.

În acest spațiu, voluntarii stau pe un scaun cu picioarele fixate într-o placă specială. Acolo, o baghetă mecanică le gâdilă tălpile în mod controlat. Astfel, cercetătorii pot monitoriza răspunsurile creierului, bătăile inimii, respirația, transpirația, și bineînțeles, râsul sau țipetele participanților.

„Prin includerea gâdilatului într-un cadru experimental riguros, putem începe să-l înțelegem serios. Și nu doar gâdilatul în sine, ci funcționarea creierului uman”, spune Kilteni.

Studiul a fost publicat în revista Science Advances.

Vă recomandăm să citiți și:

Cercetătorii au urmărit, în timp real, formarea inimii într-un embrion viu

Studiu alarmant: Mâncarea pentru bebeluși, prea bogată în zahăr și săracă în nutrienți

Dovedit științific: Ne ajută sau nu ceaiul verde să ardem grăsimea?

Substanțele chimice din plastic pot afecta somnul la fel ca o cafea în plus