O fosilă de bufniță ne-ar putea dezvălui momentul în care acești vânători silențioși au devenit nocturni

Bufnițele sunt cunoscute pentru stilul lor de viață nocturn, însă cercetătorii știu surprinzător de puține lucruri despre momentul în care strămoșii lor au început să vâneze noaptea. O fosilă de bufniță excepțional de bine conservată, descoperită în Germania, arată că, în urmă cu 47 de milioane de ani, aceste păsări probabil încă erau active în timpul zilei.

Următorul posibil indiciu al apariției bufnițelor nocturne este o fosilă descoperită în Franța, datată la aproximativ 34 de milioane de ani. Cercetătorii consideră că astfel au reușit să restrângă considerabil intervalul în care a avut loc această schimbare comportamentală.

„Încă nu se știe în ce moment al evoluției bufnițelor s-a produs trecerea de la un stil de viață diurn la unul nocturn”, a explicat dr. Gerald Mayr, de la Institutul de Cercetare Senckenberg și Muzeul de Istorie Naturală din Frankfurt (Germania). Problema este că majoritatea fosilelor de bufnițe descoperite până acum constau doar în câteva oase izolate.

Noua fosilă de bufniță provine din cariera Messel, situată în apropiere de Frankfurt, în sudul Germaniei. Deși îi lipsește craniul, exemplarul păstrează nu doar oasele și conturul corpului, ci și penele și chiar ultimele resturi ale mesei sale. Cercetătorii au denumit noua specie Masillastrix blattophaga și consideră că aceasta vâna probabil în timpul zilei.

Un prădător silențios

Unul dintre cele mai importante avantaje evolutive ale bufnițelor este capacitatea de a zbura aproape fără zgomot. La majoritatea păsărilor, bătaia aripilor produce sunete din cauza interacțiunii dintre aer și pene. Pentru prădătorii care încearcă să-și surprindă prada, în special noaptea, acest lucru reprezintă un dezavantaj, explică IFL Science.

Bufnițele au dezvoltat adaptări care atenuează zgomotul zborului, printre care un înveliș catifelat al penelor, care absoarbe sunetul, și o margine formată din filamente fine, care perturbă fluxul de aer.

Penele fosilei sunt suficient de bine conservate pentru a permite examinarea detaliată a structurii lor. Cercetătorii au observat că marginea anterioară a penelor nu prezintă filamentele catifelate caracteristice bufnițelor moderne. Acest lucru sugerează că adaptarea pentru zborul silențios nu evoluase încă, iar Masillastrix era probabil un prădător diurn. Totuși, autorii subliniază că această interpretare nu reprezintă o dovadă definitivă.

O fosilă de bufniță arată cu ce se hrănea specia înainte să devină nocturnă

Un alt indiciu vine chiar din ultima masă a păsării, păstrată în fosilă.

Cariera Messel oferă unele dintre cele mai bine conservate fosile din lume. Zona datează din Eocen, de acum aproximativ 48 de milioane de ani, când adăpostea un lac sărac în oxigen, situat în mijlocul unei păduri tropicale.

Apa stagnantă și eliberările periodice de gaze toxice făceau ca organismele ajunse în lac să se scufunde rapid. Lipsa oxigenului împiedica descompunerea, iar sedimentele fine le conservau rămășițele.

Aici au fost descoperite fosile de plante, primate timpurii, lilieci, cai primitivi, pești, țestoase și numeroase insecte. Conservarea excepțională permite observarea nu doar a penelor, blănii și pielii, ci și a culorilor insectelor, inclusiv a reflexiilor metalice ale unor specii.

În stomacul bufniței fosilizate au fost identificate resturi irizate, care par să provină de la un gândac similar celor din genul Eustegasta din prezent. Analiza structurii aripii, cu nervuri longitudinale puternice și numeroase nervuri transversale, a confirmat această identificare.

Cercetătorii au descoperit la câțiva metri distanță o fosilă mult mai bine conservată a unui gândac asemănător, confirmând că resturile verzui-albăstrui din stomacul bufniței provin de la aripa unei astfel de insecte.

Deoarece insectele irizate de acest tip sunt active, de regulă, în timpul zilei, descoperirea susține ipoteza că străvechea bufniță era un vânător diurn.

Fiind abia a doua fosilă de bufniță descoperită în cariera Messel, exemplarul oferă noi informații despre diversitatea pădurilor care acopereau regiunea în urmă cu milioane de ani, dar și despre comportamentul animalelor care le populau.

Studiul a fost publicat în revista Current Biology.

Vă recomandăm să citiți și:

Acum 4.000 de ani, oamenii au târât pietre uriașe pe distanțe de zeci de kilometri pentru a crea un monument

Arheologii au găsit cele mai vechi dovezi de utilizare a drogurilor, datând de acum 25.000 de ani

Gondwana primește titlul de supercontinent: un studiu arată că era mult mai mare decât se credea

Învățăturile călugărilor: ce putem prelua din disciplina vieții monahale