Gardieni, creatori și simboluri ale puterii: Dragonii nu au fost întotdeauna personaje negative

Dragonii au străbătut imaginația umană timp de milenii, întruchipând paradoxuri de creație și distrugere, noroc și teroare. Astăzi, ei domnesc ca figuri fascinante în epopee precum Game of Thrones și The Hobbit, însă călătoria lor de la simboluri antice venerate la monștri medievali dezvăluie o ciocnire fascinantă a credințelor culturale, dar și puterea transformatoare a religiei.

La începuturi, dragonii ocupau spații sacre în mitologiile globale ca întruchipări ale forțelor naturale și ale autorității divine, nefiind înfățișați ca monștri care răpesc prințese sau care terorizează regate.

• Cum îi sprijinim pe cei care au pierdut pe cineva drag ori sunt la final de…
• Ziua în care Alexandru Ioan Cuza a introdus învăţământul obligatoriu şi gratuit. Ce păţeau părinţii care…

În China, dragonul lung a fost un simbol al puterii, al înțelepciunii și prosperității imperiale cel puțin din epoca neolitică (5000-2000 î.Hr.). Spre deosebire de omologii lor occidentali care respirau foc, dragonii chinezi erau șerpuitori, nu aveau aripi și erau asociați cu apa, fiind un fel de protectori ai ploii, râurilor și oceanelor. Dragonul azur, unul dintre cele patru simboluri ale cosmologiei chineze, păzea estul și reprezenta primăvara. Împărații au pretins că se trag din dragoni, iar creatura rămâne o piatră de încercare culturală în timpul festivalurilor precum Anul Nou Chinezesc.

În Mesopotamia, a existat Tiamat, una dintre cele mai timpurii figuri asemănătoare dragonilor, care apare în Enuma Elish, epopeea babiloniană a creației (circa secolul al XVIII-lea î.Hr.). Tiamat, zeița oceanelor și a apelor, în general, este descrisă ca un dragon monstruos care întruchipează haosul. Ucisă de zeul furtunii Marduk, trupul ei este transformat în cer și pământ, un motiv al creației prin distrugere care reapare în miturile ulterioare.

Apep, șarpele întunericului

Egiptenii antici se temeau de Apep (sau Apophis), un șarpe colosal care locuia în lumea subterană. În fiecare noapte, Apep se lupta cu Ra, zeul soarelui, pentru a împiedica răsăritul. Deși nu este un dragon în sensul tradițional, rolul lui Apep ca antagonist cosmic a influențat percepția ulterioară a șerpilor ca fiind malefici.

La rândul lor, grecii și romanii descriau dragonii (drakon) ca fiind șerpi uriași, care adesea păzeau locurile sacre. Se spunea că Oracolul din Delphi a fost protejat de Python, un dragon ucis de Apollo, zeul zilei, al luminii și al artelor, al profeției, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor și personificare a Soarelui. În mod similar, Dragonul Colchian a păzit Lâna de Aur în Argonautica. Aceste ființe simbolizau atât pericolul, cât și puterea divină, fiind la granița dintre respect și teamă.

Cum a demonizat creștinismul dragonul

Apariția creștinismului în Europa a marcat un punct de cotitură pentru mitologia dragonului. Liderii Bisericii primare au reutilizat simboluri păgâne pentru a răspândi mesaje teologice, iar dragonul a devenit o alegorie puternică pentru păcat, Satana și lupta dintre bine și rău.

Imaginea creștină a dragonului provine în mare măsură din Biblia ebraică și din Noul Testament. Vechiul Testament descrie Leviatanul, un șarpe de mare care simbolizează haosul (Psalmul 74:14), în timp ce Apocalipsa din Noul Testament (12:3-9) descrie un „mare balaur roșu” care se luptă cu îngerii și este identificat cu Satana. Aceste texte l-au prezentat pe dragon ca pe un adversar cosmic, o narațiune pe care clerul medieval a amplificat-o.

Sfântul Gheorghe și dragonul

Povestea Sfântului Gheorghe ucigând un dragon, istorisire popularizată în Legenda de aur din secolul al XIII-lea, a devenit unul dintre reperele centrale ale iconografiei creștine. Deși Gheorghe a fost un soldat martirizat din Capadocia (o regiune din Anatolia, în centrul Turciei de astăzi), în secolul al IV-lea, mitul uciderii dragonului a apărut secole mai târziu, probabil îmbinând poveștile păgâne cu morala creștină. Povestea s-a răspândit rapid, simbolizând triumful Bisericii asupra păgânismului și al ereziei. În timpul cruciadelor, Gheorghe era invocat ca patron al războinicilor, iar imaginea sa împodobea stindarde, manuscrise și catedrale.

Mitul dragonului și funcția lui moralizatoare

Bestiarele, texte ilustrate cu caracter moralizator, descriau dragonii ca demoni la propriu. Bestiarul Aberdeen (din secolul al XII-lea) afirmă că dragonii sunt „cei mai mari dintre toți șerpii” și dușmanii elefanților, în timp ce Legenda de aur a lui Jacobus de Voragine asociază dragonii cu Satana. Aceste relatări erau mai puțin despre zoologie și mai mult despre întărirea dogmei creștine, adică despre transformarea imaginarului animal în instrument teologic. Dragonii ajungeau să întruchipeze răul, păcatul și haosul, devenind un limbaj simbolic prin care Biserica își consolida învățăturile.

Și totuși, imaginea dragonului nu era uniform negativă. În mitologia nordică, Níðhöggr roade rădăcinile lui Yggdrasil, Arborele Lumii, unde distrugerea nu reprezintă doar răul, ci o etapă necesară în ritmul continuu al morții și regenerării cosmice. În mod similar, tradițiile galeze venerau dragonul roșu (Y Ddraig Goch) ca simbol al identității naționale, imortalizat ulterior pe steagul țării.

De ce au devenit dragonii monștri? Psihologia fricii

Demonizarea dragonilor nu a fost arbitrară. Din punct de vedere psihologic, dragonii întruchipează temerile primare ale umanității. Forma lor reptiliană amintește de pericolele reale cu care oamenii s-au confruntat cândva în raport cu șerpii și alte animale amenințătoare, iar ideea de foc îi transformă în simboluri ale naturii scăpate de sub control, precum incendiile sau erupțiile. Prin prezentarea dragonilor ca fiind malefici, Biserica a exploatat aceste temeri pentru a promova vigilența spirituală.

Arta medievală a consolidat reputația sinistră a dragonului. În xilogravurile Apocalipsei din 1498 ale lui Albrecht Dürer, dragonul Apocalipsei este o fiară cu mai multe capete, cu aripi asemănătoare liliecilor. Frescele bisericilor înfățișau demoni cu trăsături asemănătoare dragonului, legându-i vizual de păcat. Lucrări literare precum Beowulf (secolele VIII-XI) au contribuit, de asemenea, la acest proces: în timp ce mama lui Grendel și dragonul căutător de comori sunt antagoniști, complexitatea lor sugerează ambivalența persistentă.

Oase de dragon și mituri fosile

Unii cercetători susțin că fosilele de dinozauri și megafaună (termen ce descrie orice animal care depășește 44 de kilograme), au influențat miturile dragonilor. În China, „oasele dragonului” (adesea rămășițe fosilizate) erau transformate în medicamente, în timp ce în Europa, oasele gigantice erau interpretate ca dovezi ale existenței dragonilor. Descoperirea în 1679 a unui schelet de „dragon” în Klagenfurt, Austria, identificat ulterior ca fiind un rinocer lânos, arată cum folclorul s-a intersectat cu paleontologia.

Iluminismul și secularizarea au diluat stigmatul demonic al dragonului, iar astăzi, dragonii prosperă în cultura pop globală.

Smaug al lui J.R.R. Tolkien (The Hobbit, 1937) și dragonii lui George R.R. Martin (A Song of Ice and Fire, 1996) îmbină amenințarea și măreția. Anime-uri precum Dragon Ball și filme precum How to Train Your Dragon îi reinterpretează pe dragoni ca aliați, reluând tradiții străvechi.

Dragonul din China rămâne un simbol național, în timp ce Țara Galilor și Bhutan îl afișează cu mândrie pe steaguri și îl sărbătoresc în festivaluri. Și iată cum dragonii au persistat de-a lungul istoriei, ca un fel de oglindă a naturii duble a umanității, capabilă de distrugere și înțelepciune, frică și respect, evoluția lor de la zeități la demoni, și invers, dezvăluind modul în care miturile se adaptează pentru a servi speranțelor și anxietăților fiecărei epoci.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/history/article/dragons-monsters-middle-ages

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un „dragon” de jad vechi de 5.000 de ani, dezgropat într-un mormânt din China

„Piatra Dragonului” dezvăluie un eveniment extrem de rar

„Miezul diavolului” și povestea înfiorătoare a cercetătorilor care au „gâdilat coada dragonului”

Originile mitologiei dragonului. Au existat cu adevărat aceste creaturi?