„Miezul diavolului” și povestea înfiorătoare a cercetătorilor care au „gâdilat coada dragonului”

În data de 13 august 1945, „miezul diavolului” aștepta să fie dezlănțuit peste Japonia, o țară aruncată deja în haos de cele mai mortale atacuri văzute vreodată.

Cu o săptămâna mai devreme, bomba „Little Boy” fusese detonată deasupra orașului Hiroshima, urmată în scurt timp de „Fat Man” peste Nagasaki.

• Ziua în care sute de mii de oameni au ieşit în stradă pentru Regele Mihai
• România și pierderea Dobrogei. Ionel Brătianu: „Soarta Dobrogei nu depinde de stipulațiile păcii de la Bucureşti”

Acestea au fost primele și singurele bombe nucleare folosite vreodată pe timp de război, 200.000 de mii de oameni fiind uciși ca urmare. Dacă lucrurile decurgeau diferit, un al treilea atac mortal ar fi ucis și mai mulți oameni. Însă, istoria a avut alte planuri.

După ce Nagasaki a dovedit că ce se întâmplase la Hiroshima nu a fost doar pură întâmplare, Japonia s-a predat rapid în data de 15 august, canalele radio japoneze transmițând un discurs înregistrat al împăratului Hirohito prin care ceda în fața Aliaților.

„Inima” pentru a treia bombă atomică

Se pare că aceasta a fost prima oară când poporul japonez a auzit vocea unuia dintre împărații săi, însă pentru oamenii de știință de la Los Alamos Laboratory din statul american New Mexico, supranumit Project Y, evenimentul avea o altă semnificație.

De fapt, momentul a însemnat că „inima” pentru a treia bombă atomică la care lucraseră până atunci, o sferă de 6,2 kilograme de plutoniu și galiu rafinat, nu mai era necesară în eforturile de război.

În cazul în care conflictul ar fi continuat, așa cum se întâmplase timp de aproape cinci ani, „miezul” de plutoniu ar fi fost introdus într-un al doilea sistem „Fat Man” și detonat peste un alt oraș japonez doar patru zile mai târziu.

Totuși, soarta a oferit acelor suflete nevinovate un răgaz, iar dispozitivul de la Los Alamos, cu numele de cod Rufus, a rămas în incinta laboratorului pentru mai multe teste. În timpul acelor teste, bomba și-a căpătat denumirea de „miezul diavolului”.

Cercetătorii de la Los Alamos cunoșteau prea bine riscurile

Primul accident a avut loc după mai puțin o săptămână de la predarea Japoniei. Misiunea nu a fost niciodată lansată, însă „miezul diavolului”, rămas la Los Alamos, a găsit o cale de a ucide.

Cercetătorii de la Los Alamos cunoșteau prea bine riscurile experimentelor pe care le efectuau, încercând să măsoare limita la care plutoniu ar putea deveni supercritic, adică punctul în care o reacție nucleară în lanț ar dezlănțui o explozie de radiație mortală.

Trucul oamenilor de știință din Proiectul Manhattan, din care făcea parte și Laboratorul Los Alamos, era menit să descopere cât de departe poți mergi înainte ca o reacție periculoasă să fie declanșată.

Exista chiar și o poreclă pentru experimentele de mare risc, anume „gâdilarea cozii de dragon”. Așadar, cercetătorii știau că, dacă avea nenorocul să stârnească bestia, aveau să fie arși. Ei bine, tocmai asta s-a întâmplat cu fizicianul Harry Daghlian.

A murit după doar 25 de zile de la accident

În noaptea de 21 august 1945, Daghlian se întorcea în laborator după cină, pentru a „gâdila coada dragonului” de unul singur, cu niciun alt cercetător sau paznic în jur, ceea ce era o încălcare a protocoalelor de siguranță.

Daghlian a înconjurat sfera de plutoniu cu carbură de wolfram, care reflecta neutronii din miez, astfel forțându-i limitele până la nivelul critic. Daghlian a așezat tot mai multe cărămizi și a construit un zid reflectant în jurul miezului, până când echipamentele care monitorizau neutronii au indicat că plutoniul era gata să devină supercritic. Fizicianul a încercat să înlăture una dintre cărămizi, însă a scăpat-o din greșeală chiar peste sferă, astfel inducând supercriticalitate și generând o strălucire de lumină albastră și un val de căldură.

Daghlian a înlăturat imediat cărămida, simțind o furnicătură ciudată în mâna sa. Din păcate, era deja prea târziu.

În acel moment, fizicianul fusese expus la o doză letală de radiație. Mâna sa iradiată fusese acoperită de bășici, iar Daghlian intrase în comă după săptămâni de durere și vărsături. A murit după doar 25 de zile de la accident. Paznicul aflat la acel moment în incinta laboratorului primise, de asemenea, o doză neletală de radiație.

Un accident similar în anul următor

În ciuda unei revizuiri a procedurilor de siguranță după moartea lui Daghlian, modificările făcute nu au fost suficiente pentru a preveni un accident similar în anul următor.

În data de 21 mai 1946, unul dintre colegii lui Daghlian, fizicianul Louis Slotin, demonstra un experiment similar, în care cobora o cupolă de beriliu peste miez.

Așa cum o făcuseră și cărămizile de carbură de wolfram, cupola de beriliu reflecta neutronii și forța miezul până la criticalitate. Slotin avuse grijă să se asigure că acea cupolă nu avea să acopere niciodată în totalitate miezul, folosindu-se de o șurubelniță pentru a păstra un mic spațiu gol, acesta acționând ca o valvă pentru ca neutronii să evadeze. Metoda a funcționat; cel puțin pentru moment.

Slotin a primit o doză de radiație mai mare decât Daghlian

Șurubelnița a alunecat și cupola a căzut, acoperind pentru scurt timp „miezul diavolului” într-o bulă de beriliu. Un alt cercetător aflat atunci în încăpere, Raemer Schreiber, s-a întors cu spatele la auzul căderii cupolei, simțind căldura și observând o lumină albastră pe măsură ce miezul atinge supercriticalitate.

„Durata totală a strălucirii nu a fost mai mult de câteva zeci de secundă”, arată un raport întocmit ulterior de Schreiber.

Slotin și-a rectificat rapid greșeala, însă răul era deja făcut.

El și alți șapte din încăpere, inclusiv fotograful și un paznic, au fost expuși la o explozie de radiație, deși Slotin a fost singurul care a primit o doză letală, chiar mai mare decât cea suferită de Daghlian.

După o criză inițială de vărsături și greață, Slotin a dat semne de revenire în spital, însă, în decurs de câteva zile, a scăzut în greutate, a suferit dureri abdominale și a început să prezinte semne de confuzie mintală.

„Arsuri solare tridimensionale”

Un comunicat de presă transmis de Los Alamos la acea vreme a descris starea lui Slotin drept „arsuri solare tridimensionale”. După nouă zile de la accident, fizicianul murise.

Cele două accidente mortale, la distanță de câteva luni unul de celălalt, au adus schimbări reale la instituția de cercetare. Oamenii de știință au fost forțați să folosească mașinării controlate de la distanță pentru a manipula elementele radioactive de la câteva sute de metri depărtare.

Totodată, miezul de plutoniu nu a mai fost numit Rufus, ci simplu spus „miezul diavolului”. Însă, după tot ce se întâmplase, sunase ceasul și pentru bombă.

Daghlian și Slotin au murit în aceeași cameră de spital

În urma accidentului suferit de Slotin, precum și a nivelurilor de radiație tot mai mari ale miezului rezultate, planurile de a folosit bomba în Operation Crossroads, primele demonstrații postbelice de explozie nucleară de la reciful de corali Bikini Atoll, au fost anulate.

În schimb, plutoniul a fost topit și reintegrate în rezerva nucleară americană, pentru a fi reintrodus în alte miezuri dacă era necesar. Pentru a doua și ultima oară, „miezului de diavol” i-a fost refuzată detonarea.

Un detaliu interesant și sinistru pentru unii este că ambii fizicieni, Daghlian și Slotin, au fost radiați în zile de marți, în data de 21 a lunii, iar cei doi chiar au murit în aceeași cameră de spital, potrivit Science Alert.

Adevărata oroare? Inconștiența oamenilor de știință

Desigur, acestea sunt doar coincidențe. „Miezul diavolului”, deși numit într-un mod superstițios, nu era cu adevărat demonic. Dacă a existat o prezență diabolică în acea încăpere din Los Amos, nu a fost miezul, ci oamenii care s-au grăbit să creeze arme teribile de distrugere în masă.

Adevărata oroare, în afara efectelor oribile ale expunerii la radiație, este modul spectaculos în care cercetătorii de la mijlocul secolului XX nu au reușit să se protejeze de pericolele extreme, în ciuda faptului că știau prea bine care erau riscurile.

Potrivit lui Schreiber, primele cuvinte ale lui Slotin după incidentul cu șurubelnița au fost simple și resemnate. Fizicianul își consolase prietenul în spital și știa ce avea să urmeze. „Ei bine, asta a fost”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

NASA a anunțat că erupția din Tonga a fost „echivalentă cu sute de bombe Hiroshima”

Misterul „umbrelor morții” de pe străzile orașelor Hiroshima și Nagasaki, dezlegat după 76 de ani

Documente declasificate arată că Guvernul SUA a luat în considerare bombardarea Lunii

Rusia a declasificat imaginile care arată detonarea celei mai puternice arme nucleare din istorie