Duelul psihologic dintre Hermann Göring și medicul care trebuia să decidă dacă poate fi judecat

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Atunci când a intrat în custodia americanilor, în primăvara lui 1945, după prăbușirea regimului nazist și sinuciderea lui Adolf Hitler, Hermann Göring devenise cel mai vizibil supraviețuitor al conducerii Reichului, capturat de trupele aliate în Bavaria și transferat în centrele de detenție destinate viitorului Tribunal Militar Internațional. Conștient de statutul său și de atenția publică pe care o genera, Göring a tratat detenția ca pe o prelungire a scenei politice, încercând să-și negocieze confortul, influența și, mai ales, controlul asupra narațiunii care urma să-i definească locul în istorie. În acest context a apărut și un episod consemnat doar în documente și corespondență medicală, nu și în filmul Nuremberg: potrivit acestor surse, Göring i-ar fi cerut medicului american desemnat să-l evalueze, locotenent-colonelul Douglas M. Kelley, să promită că îi va adopta fiica, Edda, în eventualitatea morții ambilor părinți.

Filmul „Nuremberg”, lansat în Statele Unite la 7 noiembrie 2025, îi distribuie pe Russell Crowe în rolul lui Göring și pe Rami Malek în cel al psihologului Kelley, apoi construiește în jurul lor o relație în care fiecare gest poate fi citit ca probă, capcană sau confesiune calculată. Producția, scrisă și regizată de James Vanderbilt și realizată pe baza volumului nonficțional „The Nazi and the Psychiatrist” (Jack El-Hai, 2013), urmărește exact această zonă instabilă: ce se întâmplă atunci când un clinician intră într-o intimitate profesională cu un om responsabil de o parte din arhitectura criminală a Reichului, iar acel om știe să folosească empatia ca instrument.

În istorie, Kelley nu fusese trimis la Nürnberg ca să „înțeleagă răul” în sens filozofic, ci cu o misiune administrativă și juridică, mult mai rece: să stabilească dacă deținuții erau apți să fie judecați, dacă înțelegeau acuzațiile și dacă existau riscuri de suicid care ar fi putut sabota procesul. Tribunalul Militar Internațional se pregătea să înceapă la 20 noiembrie 1945, iar uriașul mecanism juridic avea nevoie ca acuzații să fie prezenți, în mod lucid și controlabili, nu morți în celule ori pierduți în delir.

Pe hârtie, munca lui Kelley era una de diagnostic și prevenție. În realitate, a devenit rapid o serie de conversații lungi, tensionate, purtate prin traducători, în care prizonierii testau granițele, iar medicul, ambițios și curios, împingea interviurile dincolo de „da” și „nu”-urile necesare tribunalului. Sub un regim de detenție supravegheat obsesiv, în care gardienii verificau permanent orice obiect ce putea deveni armă sau ștreang, psihologii și psihiatrii au folosit inclusiv testele proiective Rorschach, o metodă clinică bazată pe interpretarea unor pete de cerneală, menită să ofere indicii despre tiparele de gândire, reacțiile emoționale și structura personalității deținuților.

Relația cu Göring a ieșit din tiparele obișnuite – iar acest aspect este urmărit atent și în film – pentru că liderul nazist își asuma simultan rolul de deținut și pe cel de personaj aflat în permanență în fața unei audiențe imaginare. Carismatic și inteligent, obișnuit să-și calibreze discursul și atitudinea în funcție de cei care îl ascultau, Göring a folosit întâlnirile cu Kelley drept repetiții pentru apariția de la tribunal, un spațiu în care își dorea să fie perceput drept un om politic înfrânt, dar demn, judecat de adversarii victorioși. Reuters consemna la premiera de la Toronto că filmul plasează în centrul său tocmai această confruntare, iar regizorul și scenaristul James Vanderbilt insista asupra ideii de „post-război” ca teritoriu moral confuz, în care dreptatea se construiește în timp ce ruinele încă fumegă.

Pentru a înțelege miza, necesar este cadrul istoric

Tribunalul Militar Internațional a fost instituit în 1945 pentru a-i judeca pe principalii responsabili ai regimului nazist rămași în viață – lideri politici, militari și ideologici implicați – direct în declanșarea războiului și în organizarea aparatului de represiune și exterminare. Procesul, deschis la Nürnberg în noiembrie 1945, a adus în fața instanței 22 de inculpați, printre care și Hermann Göring, acuzați de conspirație, crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității, iar verdictul final, pronunțat la 1 octombrie 1946, a dus la condamnarea la moarte a 12 dintre ei, la pedepse cu închisoarea pe viață sau pe termen lung pentru alți șapte și la achitarea a trei inculpați. Pentru prima dată, conducătorii unui stat învins erau trași la răspundere individuală în fața unei instanțe internaționale, iar documentele, mărturiile și imaginile prezentate în sala de judecată au oferit publicului occidental o imagine imposibil de contestat asupra dimensiunii sistemului concentraționar nazist.

Göring, condamnat la moarte, a refuzat să joace rolul omului zdrobit, iar istoria îl arată, în multe momente, dominând atmosfera, încercând să-și transforme interogatoriile și declarațiile într-o demonstrație de forță. Când i s-a refuzat solicitarea de a fi executat prin împușcare, nu prin spânzurare, a ales să iasă din scenă în propriile condiții, sinucigându-se cu cianură cu doar câteva ore înaintea execuției din 16 octombrie 1946, fapt consemnat în arhivele muzeului Memorium Nürnberg Trials.

Aici filmul găsește materialul cel mai tulburător, fiindcă biografia lui Kelley are un ecou pe care scenariul nu trebuie să-l inventeze. În ziua de Anul Nou 1958, psihologul Douglas M. Kelley a murit după ce a ingerat cianură, iar presa vremii a remarcat imediat coincidența cu moartea lui Göring; chiar dacă detaliile despre proveniența substanței au fost disputate ulterior, faptul brut al metodei a rămas.

Întrebarea care îl obsedează pe Kelley, în interpretările contemporane ale poveștii, nu este dacă Göring era „nebun”, ci dacă normalitatea psihiatrică poate coexista cu o capacitate administrativă de exterminare. Într-un text semnat de Jack El-Hai pentru Scientific American, autorul insistă asupra acestei tensiuni: întâlnirile dintre medic și prizonier nu sunt o simplă curiozitate psihologică, ci o discuție despre responsabilitate, loialitate și felul în care oamenii își construiesc scuzele atunci când lumea le cere să-și privească faptele în față.

Din acest unghi, episodul „adopției” capătă greutate, fiindcă nu poate fi citit doar sentimental, dar nici respins ca pură manipulare fără rest. Pentru Göring, o astfel de cerere putea funcționa simultan ca probă de „umanitate” și ca încercare de a-l prinde pe medic într-o relație de obligație morală, făcându-l să confunde rolul de evaluator cu cel de protector. Pentru Kelley, tentația de a-l înțelege pe Göring era și tentația de a-și demonstra sieși că știința poate „explica” răul, iar dacă îl explică, îl poate preveni. Atunci când realitatea îl împinge spre concluzia că mulți dintre acuzați nu erau devianți clinic, ci oameni funcționali, oportuniști și disciplinați, povestea devine mai inconfortabilă decât orice diagnostic exotic, fiindcă lovește direct în speranța publicului că atrocitatea vine, de obicei, dintr-o anomalie rară.

„Nuremberg” nu este primul film care se apropie de aceste procese, dar apare într-un moment în care interesul pentru arhive, pentru mecanismele propagandei și pentru felul în care instituțiile încearcă să transforme violența istorică în răspundere individuală pare din nou intens. De aceea, partea cea mai utilă a poveștii nu e neapărat duelul de replici dintre Crowe și Malek, oricât de seducător ar fi pe ecran, ci reamintirea faptului că tribunalul a fost și un experiment juridic, nu doar o pedeapsă: o încercare de a fixa într-o formă de drept ceva ce părea, prin proporții, de neatins. Dacă filmul reușește, o face tocmai atunci când nu încearcă să simplifice, ci când lasă să se vadă ce a fost, de fapt, în acele celule: o confruntare între oameni care știau să vorbească, să seducă, să mintă și să se apere, în timp ce lumea încerca să inventeze un limbaj legal suficient de solid ca să-i judece.

Surse:

https://www.scientificamerican.com/article/the-nazi-and-the-psychiatrist/

https://www.reuters.com/business/media-telecom/russell-crowe-rami-malek-captivate-toronto-historical-drama-nuremberg-2025-09-08/

https://www.smithsonianmag.com/history/the-true-story-behind-nuremberg-a-wwii-drama-about-hermann-gorings-cat-and-mouse-game-with-an-american-psychiatrist-180987621/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Baletul diplomatic făcut de Carol al II-lea între Hitler și aliați

Conflict între generalii lui Hitler: Cum să folosească tancurile în invazia Uniunii Sovietice

Cum a căzut Hitler în capcana enormității spațiului rusesc

Hitler și planul „Barbarossa”: „Grosul trupelor de uscat rusești din partea de apus a Rusiei trebuie distrus”