Cum a căzut Hitler în capcana enormității spațiului rusesc

Atunci când a privit harta Uniunii Sovietice, Hitler și-a dat seama că forțele mecanizate vor avea rolul central în invazia pe care o plănuia. Marea problemă pe care a întâmpinat-o a fost cauzată de faptul că forțele blindate pe care le avea la dispoziție erau insuficiente. Pentru a rezolva această problemă, a apelat la un artificiu, care într-un final avea să se întoarcă împotriva Germaniei naziste.

În vara anului 1941, Germania nazistă dispunea de 21 de divizii blindate, mai mult decât dublu diviziilor pe care le deținea în 1940.

Cum a fost posibilă o dublarea a diviziilor blindate, ținând cont că producerea de tancuri era un proces complicat și de durată? Răspunsul este simplu. Această aparentă dublare a diviziilor era de fapt o iluzie pe care Hitler și-a creat-o. Dublarea diviziilor a fost realizată în principal prin diluare.

Cum a dublat Hitler diviziile de tancuri germane?

În campania din Vest pe care Hitler a purtat-o în 1940, partea centrală a fiecărei divizii germane era formată dintr-o brigadă de tancuri compusă din două regimente, fiecare cuprinzând 160 de tancuri.

Înainte de invazia Uniunii Sovietice, din fiecare divizie a fost scos un regiment de tancuri, din care s-a format o nouă divizie.

„Unii dintre cei mai buni specialiști au protestat împotriva acestei decizii, argumentând că astfel creștea doar numărul de personal și trupe auxiliare neblindate, diminuându-se astfel efectul loviturilor pe care le putea da fiecare divizie.

Din efectivul de 17.000 de oameni, doar 2.600 erau de fapt `tanchişti`. Dar Hitler a rămas insensibil. Vastitatea spațiilor rusești l-a făcut să simtă nevoia unui număr sporit de divizii care puteau lovi în profunzime, mizând și pe inferioritatea tehnică a forțelor rusești datorită căreia `diluarea` trupelor sale va fi compensată.

În plus, datorită creșterii producției tipurilor mai noi, Mark III și Mark IV, două treimi din forța blindatelor fiecărei divizii consta în tancuri mijlocii, cu tunuri mai mari și o grosime a blindajului dublă”, scria istoricul Liddell Hart.

Problema forțelor ce sprijineau diviziile de tancuri

Spre deosebire de campania din Vest din 1940, unde două treimi din tancurile folosite au fost ușoare, în campania de Est, două treimi din tancuri erau de mărime și greutate mijlocie. Hitler considera că în acest fel forța loviturilor putea fi sporită, chiar dacă efectivul se înjumătățise.

„Argumentul era valabil doar până la un punct și numai pentru moment. Reducerea proporției tancurilor scotea în evidență un neajuns fundamental al `diviziei de blindate` germane, faptul că majoritatea elementelor nu erau blindate și nu se puteau deplasa pe orice teren.

Marea schimbare pe care tancul o produsese în ducerea războiului – mai importantă chiar decât faptul că readusese în actualitate armura – consta în capacitatea de a se deplasa în afara drumurilor, independent de relief și fără a necesita drumuri amenajate dinainte.

În timp ce vehiculul motorizat pe pneuri nu făcea decât să accelereze ritmul de deplasare, reproducând efectul căii ferate într-o formă mult mai flexibilă, tancul revoluționase mobilitatea. Croindu-și propriul drum pe măsură ce se deplasa, nu era obligat să urmeze o rută dată de-a lungul unui drum creat anterior, înlocuind astfel deplasarea unidimensională, prin cea bi-dimensională”, preciza Liddell Hart.

Tancurile germane în Vest

În timp ce tancurile și vehicule șenilate ce le urmau puteau să înainte pe orice teren, nu la fel puteau face și vehiculele pe pneuri. Când au teoretizat lupta forțelor blindate, chiar britanicii au propus ca tancurile să fie urmate de vehicule pe șenile.

Concepția lor nu a fost pusă în practică nici măcar de armata germană. În divizia blindată (germană n.r.) specifică anului 1941, existau în total mai puțin de 300 de vehicule cu șenile, în timp ce numărul celor cu roți se ridica la aproape 3.000, majoritatea destinate deplasării pe drumuri și șosele.

Numărul foarte mare al acestui tip de vehicule nu contase în campania din Vest, unde o apărare prost amplasată s-a prăbușit, permițând folosirea de către inamic a rețelelor de drumuri bine pavate pentru valorificarea avantajului dobândit.

În Răsărit, însă, unde drumurile corespunzătoare erau rare, ele s-au dovedit a fi o frână cu efecte decisive. Nemții au plătit aici din cauza faptului că, în practică, se aflau cu douăzeci de ani în urmă față de teoria pe care o adoptaseră drept cheie a succesului”, considera Liddell Hart.

Tancurile germane împotriva tancurilor sovietice

În total, pentru a invada Uniunea Sovietică, Germania a folosit 3.550 de tancuri, doar cu opt sute mai mult decât în invazia din Vest. Numărul total al tancurilor Armatei Roșii, potrivit telegramei trimise de Stalin lui Roosevelt, la 30 iunie 1941, se ridica la 24.000, dintre care mai mult de jumătate se aflau în partea de apus a Rusiei.

Germanii „au izbutit, totuși, să pătrundă în profunzimea teritoriului rusesc pentru că adversarii lor erau și mai înapoiați din punct de vedere al echipamentelor.

Deși rușii dispuneau de un număr mult superior de tancuri, cel al vehiculelor cu motor, foarte limitat, nu le-a permis nici măcar forțelor lor blindate de a beneficia de aportul mijloacelor de transport motorizate”.

Cu cât soldații germani au pătruns mai mult în spațiul rusesc, cu atât Hitler avea să conștientizeze mai mult imensitatea spațiului pe care dorea să îl cucerească și lipsa resurselor mecanizate.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum s-a lăsat Stalin înșelat de Hitler

Hitler, Balcanii și atacarea Uniunii Sovietice

Hitler și problemele balcanice

Hitler, România și decizia de invadare a Uniunii Sovietice