Conflict între generalii lui Hitler: Cum să folosească tancurile în invazia Uniunii Sovietice

Atunci când au planificat invazia Uniunii Sovietice, Hitler și generalii germani și-au dat seama că diviziile de tancuri vor juca un rol determinat în vastitatea teritoriului sovietic. Într-un final, după ample dezbateri, au hotărât să le folosească într-un mod diferit față de cum procedase cu un an înainte când au cotropit vestul Europei.

În dimineața zilei de 22 iunie 1941, un imens puhoi de vehicule militare și soldați germani treceau granița sovietică în trei mari zone cuprinse între Marea Baltică și Munții Carpați.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Forțele germane erau împărțite în trei grupuri de armate. Grupul de Nord, condus de generalul Wilhelm Ritter von Leeb, ataca din Prusia răsăriteană, prin Ţările Baltice, având obiectivul Leningrad.

Grupul Central, condus de Fedor von Bock, ataca din zona Varşoviei către Minsk şi Smolensk, de-a lungul șoselei spre Moscova.

Grupul de Sud, condus de Gerd von Rundstedt, începea invazia la sud de ținutul mlăștinos Pripet, întinzându-se în jos, spre România, şi avea drept obiectiv Niprul şi Kievul.

Tancurile și strategii germani

Din cauza teritoriului imens în care se desfășura invazia, conducătorii germani și-au dat seama că deznodământul operațiunii avea să depindă de modul în care vor folosi grupurile de tancuri. Aici a intervenit marea problemă a strategilor germani pentru că s-au conturat două opinii diferite în privința modului de a folosi tancurile.

„Conducătorii germani erau unanim de acord că deznodământul avea să depindă de utilizarea acestor grupuri de tancuri. Cu toate acestea, s-a iscat un conflict de opinii în privința modului optim de a le folosi.

Această `luptă a teoriilor` s-a soldat cu consecințe importante. Unii dintre comandanții mai vârstnici susțineau distrugerea armatei rusești printr-o bătălie decisivă, pe structura încercuirii clasice, declanșate cât mai curând posibil după trecerea frontierei.

Ei optau astfel pentru teoria tradițională a strategiei elaborată de Clausewitz, definită de Moltke şi dezvoltată de Schlieffen, susținând-o cu tărie, deoarece se temeau de riscurile unei înaintări prea adânci, înainte ca principalele armate rusești să fie înfrânte.

Pentru a asigura succesul planului, insistau ca grupurile de tancuri să coopereze cu unitățile de infanterie, deplasându-se spre interior din ambele flancuri, asemeni unui clește prin spatele forțelor inamice, închizând astfel cercul”, scria istoricul militar Liddell Hart.

Guderian militează pentru o strategie îndrăzneață

Pe de altă parte, cei care au condus diviziile de tancuri ce au cotropit Franța în primăvara anului 1940 susțineau o altă strategie. Generalul Heinz Guderian considera că diviziile de tancuri trebuie să pătrundă cât mai adânc posibil în teritoriul sovietic.

„Specialiștii în tancuri, în frunte cu Guderian, susțineau ca grupurile de tancuri să înainteze cât mai adânc și cât mai rapid posibil de o manieră care se dovedise decisivă în Franța.

Guderian susținea că grupul său și cel al lui Hoth nu trebuiau să piardă vreme pentru a valorifica breșa în direcția Moscovei, ci să ajungă cel puțin până la Nipru, înaintea vehiculelor pe pneuri. Cu cât atingeau mai repede această linie, cu atât șansele de a disloca rezistența rușilor erau mai mari. Astfel, Niprul ar fi putut funcționa ca o nicovală, cum se întâmplase cu Marea Mânecii în 1940.

În concepția lui Guderian, încercuirea forțelor rusești trebuia lăsată în seama infanteriei, ajutată de detașamente relativ mici, pe care grupurile de tancuri le puteau îndrepta spre interior pe măsură ce își continuau înaintarea”, preciza Liddell Hart.

Intervenția lui Hitler

Această luptă între tradiționaliști și avangardiști a fost mediată și tranșată de Hitler, care a înclinat balanța în favoarea primilor.

„Compromisul cu conservatorismul s-a soldat cu rezultate mai proaste decât în 1940. Deși specialiștilor în tancuri li s-a acordat, ca persoane, un rol mai mare decât în 1940, li s-a refuzat șansa de a opera așa cum apreciau ei că este mai eficace. Decizia lui Hitler a fost influențată nu numai de îndoielile pe care i le sugera varianta lor, ci și de obsesia lui de a vedea majoritatea Armatei Roșii prinsă într-o singură încercuire gigantică”, menționează Liddell Hart.

Marea problemă a lui Hitler și a generalilor germani care au planificat invazia a fost cauzată de faptul că sovieticii au luptat peste tot, iar teritoriul vast și venirea iernii au lucrat în favoarea Armatei Roșii.

„Acest adevărat miraj l-a ademenit tot mai adânc în inima Rusiei, deoarece primele două tentative au eșuat. A treia însă a adus o `recoltă mai mare de prizonieri, dar l-a purtat dincolo de Nipru. La a patra, peste o jumătate de milion de ruși au căzut în capcană, însă iarna a intervenit nemilos, diminuând posibilitatea nemților de a valorifica breșa uriașă creată în front.

Fiecare luptă necesitase timp pentru deschiderea și închiderea cleștelui, lucru ce s-a soldat cu ratarea obiectivului strategic în încercarea de a completa etapele tactice”, considera Liddell Hart.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum a căzut Hitler în capcana enormității spațiului rusesc

Hitler, Balcanii și atacarea Uniunii Sovietice

Capcanele pe care Hitler și Stalin și le-au întins reciproc

Hitler și planul „Barbarossa”: „Grosul trupelor de uscat rusești din partea de apus a Rusiei trebuie distrus”