Hitler și planul „Barbarossa”: „Grosul trupelor de uscat rusești din partea de apus a Rusiei trebuie distrus”

Imediat după ce a cotropit Franța, în vara anului 1940, dictatorul nazist Adolf Hitler și-a îndreptat atenția asupra Uniunii Sovietice. Dacă Stalin dorea să evite o confruntare militară până ce urma să refacă Armata Roșie după epurările pe care le-a întreprins în rândul ei, Hitler își dădea seama că timpul curgea în defavoarea Germaniei. Faptul că Stalin ocupase Basarabia și Bucovina de Nord și era la un pas de explorările petroliere din România îl neliniștea profund pe Hitler, care se gândea deja la un atac împotriva Uniunii Sovietice.

Chiar în toamna anului 1940, Statul Major General german a testat prin exerciții tactice planurile pentru invadarea Uniunii Sovietice.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Obiectivele erau, în primul rând, distrugerea armatelor rusești din partea de vest a Rusiei şi, apoi, o înaintare suficient de adâncă pentru a proteja teritoriul Germaniei de eventuale atacuri aeriene ale rușilor.

„Este necesar să se procedeze cu mare prudență pentru a nu deconspira intenția de atac”

La 10 noiembrie 1940, ministrului de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, a sosit la Berlin pentru a discuta mai multe probleme, inclusiv propunerea ca Rusia să se alăture definitv Axei. Deși, la sfârșitul convorbirilor, s-a difuzat un comunicat comun potrivit căruia „schimbul de idei a avut loc într-o atmosferă de încredere reciprocă și a dus la o înţelegere neoficială asupra problemelor care interesează Germania și Uniunea Sovietică”, Hitler era tot mai convins că trebuie să atace Rusia.

Doar la două zile după vizita lui Molotov, Hitler emitea „Ordinul numărul 18”, în care era stipulat: „Au fost inițiate discuții politice cu scopul de a clarifica atitudinea Rusiei. Indiferent de rezultatul lor, toate pregătirile referitoare la Est deja ordonate verbal vor continua”.

La 18 decembrie 1940, Hitler a emis „Ordinul nr. 21 – Operațiunea Barbarossa” prin care Germania nazistă urmărea să „zdrobească Rusia sovietică”, printr-o campanie fulger.

„Este necesar să se procedeze cu mare prudență – stipula Ordinul – pentru a nu deconspira intenția de atac. Grosul trupelor de uscat rusești din partea de apus a Rusiei trebuie distrus, străpungând patru breșe cu tancurile; retragerea forțelor inamicului în spațiile întinse ale Rusiei trebuie împiedicată cu orice preț”.

Forma finală a planului „Barbarossa”

Pe 3 februarie 1941, Hitler a aprobat forma finală a planului „Barbarossa”, după o întâlnire cu conducerea armatei germane.

„Keitel (Wilhelm, comandamentului suprem al OKW, n.r.) a estimat puterea inamicului în partea de apus a Rusiei la aproximativ 100 de divizii de infanterie, 25 de divizii de cavalerie şi echivalentul a 30 de divizii mecanizate. Evaluarea s-a dovedit aproape de realitate la declanșarea invaziei, rușii aveau disponibile în vest 88 de divizii de infanterie, şapte divizii de cavalerie şi 54 de divizii de tancuri şi motorizate.

Keitel a mai susținut că forțele germane vor fi inferioare numeric, dar mult superioare calitativ. În realitate, forța invadatoare a fost alcătuită din 116 divizii de infanterie (dintre care 14 motorizate), o divizie de cavalerie şi 19 divizii blindate – la care se adăugau 9 divizii de linii de comunicații.

Valoarea acestor efective nu s-a precizat atunci pentru a potoli neliniștea generalilor. Cifrele ar fi arătat că nemții se angajau într-o mare ofensivă fără sorți de izbândă, inferiori chiar la capitolul decisiv al forțelor blindate. Planul miza puternic pe superioritatea calitativă a forţelor militare”, preciza istoricul militar Liddell Hart.

Wilhelm Keitel a mai afirmat că „intențiile operative ale rușilor nu sunt cunoscute. Nu există forțe puternice la graniță. Orice retragere nu poate fi decât de mică anvergură, deoarece Țările Baltice și Ucraina sunt vitale pentru ruși sub aspectul resurselor”.

Dispozitivul de atac

Forțele germane urmau să fie împărţite în trei grupuri de armate. Grupul de Nord, condus de generalul Wilhelm Ritter von Leeb, urma să atace din Prusia răsăriteană, prin Ţările Baltice și să ajungă la Leningrad. Grupul Central, condus de Fedor von Bock, trebuia să atace din zona Varşoviei către Minsk şi Smolensk, de-a lungul șoselei spre Moscova.

Grupul de Sud, condus de Gerd von Rundstedt, începea invazia la sud de ținutul mlăștinos Pripet, extirpându-se în jos, spre România, şi avea drept obiectiv Niprul şi Kievul.

„Ponderea militară cea mai mare revenea Grupului Central, pentru a-i conferi o forță mai mare. Grupul de Nord deținea o forță sensibil egală, iar cel de Sud, una inferioară. Keitel a specificat faptul că Ungaria avea încă o atitudine îndoielnică. El a subliniat că aranjamentele cu țările dispuse să coopereze cu Germania nu se puteau face decât în ultimul moment, pentru a se păstra secretul operațiunii.

Singura excepție o constituia România, a cărei cooperare era `vitală`. (Hitler îi ceruse lui Antonescu să permită trecerea trupelor germane prin România pentru a-i susține pe italieni în Grecia. Antonescu ezitase, susținând că asta putea grăbi un atac al ruşilor împotriva României.

La cea de-a treia întâlnire cu Antonescu, Hitler i-a promis acestuia nu numai retrocedarea Basarabiei şi a părții de nord a Bucovinei, ci şi acordarea unei fâșii de teritoriu din sudul Rusiei `până la Nipru`, drept recompensă pentru ajutorul dat de România). (…) Rusia îi netezise calea spre România anexând Basarabia; prin recul, România căzuse în brațele lui. Și următorul pas a fost simplu”, menționează Liddell Hart.

Dar planurile lui Hitler aveau să fie întârziate de evenimentele ce s-au petrecut în primăvara anului 1941 în Iugoslavia și Grecia.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Hitler, România și decizia de invadare a Uniunii Sovietice

Capcanele pe care Hitler și Stalin și le-au întins reciproc

Hitler și pierderile grele din insula Creta: „A trecut vremea trupelor de parașutiști”

Cine l-a convins pe Hitler să atace insula Creta?