De-a lungul timpului, istoricii au căutat să deslușească mecanismele care au condus la izbucnirea Primului Război Mondial. În cadrul acestor preocupării, istoricii au studiat și modul în care a acționat împăratul Germaniei Wilhelm al II-lea. Acțiunile sale inconsecvente și dese ori ciudate i-au frapat pe istorici.
Încă din momentul în care a urcat pe tronul Germaniei, Wilhelm al II-lea și-a manifestat în mod clar și public intenția de a deveni părintele absolut al politicii externe a țării sale.
„Biroul Afacerilor Externe? Păi, eu sunt Biroul Afacerilor Externe!”, a exclamat el într-o convorbire. Apoi a subliniat într-o scrisoare către Prințul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea, că este „singurul stăpân al politicii germane, iar țara trebuie să mă urmeze oriunde voi merge”.
Implicarea acestuia în politica externă germană a coborât până la intervenția directă în numirea ambasadorilor, uneori susținând anumiți favoriți ai săi, neluând în seamă sfaturile cancelarului și ale Biroului Afacerilor Externe.
Wilhelm al II-lea considera întâlnirile și corespondența cu ceilalți domnitori care făceau parte din „traficul obișnuit dintre monarhii” ca fiind unica sursă de ordin diplomatic care trebuia exploatată pentru a servi intereselor țării sale.
Pe plan intern, Wilhelm al II-lea trecea deseori peste miniștrii responsabili, mai ales în primii ani ai domniei sale, pentru a se consulta cu „favoriții” lui, încuraja conflictele între facțiuni pentru a submina unitatea guvernului și adresa păreri care nu fuseseră discutate în prealabil cu miniștrii sau care erau în contradicție cu politica predominantă.
Ceea ce i-a frapat extrem de tare pe istorici a fost inconsecvența în materie de politică externă a lui Wilhelm al II-lea. Trece extrem de repede și ușor de la un proiect la altul, ba mai mult, a avut și a susținut idei extrem de controversate. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost foarte încântat de perspectiva creării unei „Germanii noi” în… Brazilia și a cerut nerăbdător ca migrarea către acea regiune să fie încurajată și inițiată cât mai urgent. Bineînțeles, acest plan nu s-a materializat niciodată.
Dar ideile și planurile ciudate ale lui Wilhelm al II-lea au tot continuat să curgă.
„În 1899, l-a informat pe Cecil Rhodes că intenționa să transforme `Mesopotamia` în colonie germană. În 1900, anul în care a avut loc Revolta Boxerilor, acesta a propus ca Germania să trimită un întreg corp de armată în China cu scopul de a dezbina tara.
În 1903, el declara încă o dată că `America Latină este ținta noastră!` și îndemna personalul amiralității – care se părea că nu avea altceva mai bun de făcut – să pună la punct planurile de invazie pentru Cuba, Puerto Rico și New York, planuri de invazie care s-au dovedit a fi o pierdere de timp, având în vedere că (printre altele) statul-major general nu a convenit niciodată să furnizeze trupele necesare. Kaizerului îi veneau idei, se entuziasma, apoi se plictisea sau se descuraja și renunța la ele”, scrie istoricul Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.
Deși Germania era parte a Triplei Alianțe, împreună cu Austro-Ungaria, Italia și România, Wilhelm al II-lea mai avea tot felul de proiecte de alianță: pentru o alianță cu Rusia și Franța împotriva Japoniei și a Marii Britanii; cu Rusia, Marea Britanie și Franța împotriva Statelor Unite ale Americii; cu China și cu America împotriva Japoniei și a Triplei Antante sau cu Japonia și cu Statele Unite ale Americii împotriva Antantei.
„În toamna anului 1896, într-o perioadă când relațiile dintre Marea Britanie şi Germania se relaxaseră ca urmare a tensiunilor legate de statutul Republicii Transvaal, kaizerul a propus o ligă continentală cu Franța și cu Rusia împotriva Marii Britanii pentru apărarea comună a posesiilor coloniale”, precizează Christopher Clark.
Wilhelm al II-lea nu s-a mulțumit doar să facă planuri ciudate, ci uneori intervențiile lui se opuneau direcției în care mergea politica oficială, alteori o susțineau; uneori depășeau limitele, transformându-se într-o parodie.
„În 1890, când Biroul Afacerilor Externe încerca să răcească relațiile cu francezii, Wilhelm al II-lea încerca să le apropie din nou; la fel a procedat și în timpul Crizei din Maroc din 1905 – în timp ce Biroul Afacerilor Externe făcea presiuni asupra Parisului, Wilhelm i-a asigurat pe unii generali străini, pe jurnaliști și pe un fost ministru francez că își dorea o reconciliere cu Franța și că nu avea nici cea mai mică intenție de a risca izbucnirea unui război pentru Maroc”, menționează Christopher Clark .
Oricum politica și acțiunile ciudate ale lui Wilhelm al II-lea au continuat chiar și în vara anului 1914, când a început Primul Război Mondial, însă rămâne greu de cuantificat cât au contribuit aceste acțiuni la instalarea unui climat tensionat în Europa și apoi la izbucnirea războiului.
Cum a încercat primul împărat al Chinei să găsească elixirul nemuririi?
O întâlnire ciudată: împăratul Wilhelm al II-lea și țarul Nicolae al II-lea
Teodora din Bizanț: de la curtezană la împărăteasă. Revoluția femeilor în Imperiul Roman de Răsărit