Melvin Lerner și experimentul care a dezvăluit o latură întunecată a omenirii

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

În fiecare zi, oamenii comentează tragedii, agresiuni, accidente sau cazuri de sărăcie. Și, aproape inevitabil, apare cineva care întreabă: „Dar ea ce a făcut?”, „Sigur a greșit și el cu ceva” sau „Nu ajungi în situația asta fără să ai o parte din vină”.

De unde vine această nevoie de a găsi o greșeală la victimă? De ce spun unii oameni despre victime că „și-au căutat-o”? Un experiment celebru din anii ’60 a arătat că tendința de a învinovăți persoanele care suferă nu este neapărat cruzime, ci un mecanism psihologic surprinzător.

• Pu-erh: ceaiul care se învechește ca vinul și poate ajunge să valoreze cât o mașină de…
• Karma nu însemna inițial răsplată, pedeapsă sau justiție divină. Povestea cuvântului care și-a schimbat complet sensul…

Întrebarea l-a preocupat și pe psihologul american Melvin Lerner (1929–2016), un psiholog american care a avut o influență majoră asupra psihologiei sociale moderne. În anii 1960, în timp ce se forma ca psiholog clinician și observa viața din spitalele de psihiatrie, Lerner a remarcat un fenomen care părea să sfideze bunul-simț: oameni educați, empatici și bine intenționați ajungeau frecvent să îi considere pe pacienți responsabili pentru propria suferință.

Melvin Lerner nu și-a propus să descopere una dintre cele mai influente teorii din psihologia socială. Era încă la formare clinică, observând modul în care pacienții cu afecțiuni psihice erau tratați în spitale de psihiatrie, când a început să remarce un tipar care nu se lega de nimic din ce studiase până atunci. Oamenii cu care lucra erau, după toate aparențele, profesioniști educați și bine intenționați. Și totuși, în mod repetat, îi auzea învinovățind pacienții pentru propria suferință.

Lerner credea că, atribuind responsabilitatea tulburării pacientului, personalul medical se proteja de o realitate dificilă de digerat: că o parte din suferința pe care o vedeau zilnic nu putea fi vindecată, indiferent cât de bine își făceau meseria. La scurt timp, a observat aceeași logică în altă parte, într-o discuție în care studenți universitari descriau persoanele sărace drept responsabile pentru propria sărăcie.

Două contexte complet diferite. Aceeași explicație, oferită de oameni complet diferiți, fără nicio coordonare între ei.

Testul

Pentru a verifica observația, Lerner și colega sa Carolyn Simmons au conceput în 1966 un experiment în care 72 de studente urmau să observe, printr-o oglindă unidirecțională, o femeie care primea șocuri electrice pentru greșelile făcute la un test. Femeia era, de fapt, o actriță, iar șocurile nu existau. Însă participantele nu știau asta.

Când li s-a spus că nu pot face nimic pentru a opri suferința ei, multe participante au început să o evalueze mai negativ pe femeie și să îi atribuie o parte din responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmpla. Femeia a fost descrisă ca neatentă, ca responsabilă pentru propria situație, ca meritând, într-o anumită măsură, ce i se întâmpla.

Rezultatul a fost surprinzător din motivul opus celui la care s-ar fi așteptat cineva. Participantele nu erau persoane crude. Erau studente obișnuite, puse într-o situație în care nu puteau ajuta o persoană nevinovată care suferea, și mintea lor a găsit o cale de a face suferința aceea să pară mai puțin nedreaptă.

Credința că fiecare primește ceea ce merită

Mecanismul descris de Lerner pornește de la o nevoie fundamentală: convingerea că trăim într-o lume ordonată și predictibilă, în care propriile acțiuni determină propriile rezultate. Atunci când cineva nevinovat suferă fără motiv, această convingere e amenințată direct. Implicația de fond e personală și incomodă: dacă i s-a întâmplat lui fără vină, înseamnă că ar putea să se întâmple și celui care privește, fără ca acesta să poată face vreo diferență.

Una dintre modalitățile prin care oamenii reduc acest disconfort este să găsească un motiv pentru care victima ar fi contribuit la propria situație. Astfel, suferința nu mai pare complet arbitrară, iar lumea își păstrează aparența de loc ordonat și predictibil.

Cu mii de citări în literatura de specialitate, mecanismul descris de Lerner a devenit unul dintre cele mai testate și confirmate fenomene din psihologia atribuirii.

Unde se vede în viața reală

Teoria lui Lerner explică situații pe care le întâlnim frecvent în viața de zi cu zi: reacțiile la agresiuni sexuale – ideea că victima „a provocat” cumva ce s-a întâmplat -, atitudinile față de persoanele bolnave, sau judecățile despre sărăcie, unde explicația individuală (lene, lipsă de efort) e preferată celei structurale.

Există și o variantă mai puțin discutată, dar la fel de gravă: cei care cred ferm într-o lume dreaptă și trec ei înșiși printr-o traumă tind să întoarcă vina spre propria persoană – „ce am făcut eu de am meritat asta” – un proces care poate complica semnificativ recuperarea, adăugând rușine și vinovăție peste evenimentul traumatic în sine.

Cercetările ulterioare au arătat că nu e vorba de o singură credință, ci de două, care nu coincid neapărat la aceeași persoană: convingerea că lumea e dreaptă cu tine personal, și convingerea că e dreaptă cu oamenii în general. Cineva poate crede ferm în a doua și, în același timp, să se considere excepția nedreaptă de la propria regulă.

Ce se poate face cu informația asta

În context terapeutic, identificarea unor astfel de automatisme cognitive poate deveni un punct important de lucru. „Lumea e dreaptă, deci cineva a meritat” să fie înlocuit cu o evaluare mai flexibilă a realității.

Pentru restul oamenilor, cei care nu trec printr-o traumă, ci doar privesc, comentează, formează opinii despre cazurile altora, informația are o altă utilitate. Reacția „și-a căutat-o” sau „cu siguranță a făcut și el ceva” nu e neapărat un semn de cruzime morală. E, de cele mai multe ori, un reflex de protecție psihică declanșat automat, fără ca persoana care îl are să-și dea seama. Asta nu îl face mai puțin dăunător pentru cel aflat de partea cealaltă, dar explică de ce apare la oameni altfel decenți, și de ce o explicație rațională, oferită la timp, poate, în unele cazuri, să-l întrerupă.

Știați că?

Lerner a publicat în 1980 monografia The Belief in a Just World: A Fundamental Delusion, care a sintetizat două decenii de cercetare și a devenit lucrarea de referință a domeniului.

Într-un studiu din 1965, Lerner a raportat că participanții cărora li s-a spus că un coleg student a câștigat un premiu în bani la loterie au avut tendința să creadă că studentul respectiv muncise mai mult decât un alt student care pierduse la loterie.

Lerner a fondat Divizia de Psihologie Socială la Universitatea Waterloo din Canada și a rămas, până la finalul carierei, profesor emerit acolo.

Mecanismul descris de Lerner nu se limitează la observarea altora, poate funcționa și retrospectiv, când o persoană reinterpretează un eveniment nefericit din propriul trecut căutând o „explicație” care să-l facă mai puțin arbitrar.

Surse:

https://www.scu.edu/ethics/ethics-resources/ethical-decision-making/the-just-world-theory/

https://thehummingbirdclinic.com/psychology-glossary/just-world-hypothesis/

https://grokipedia.com/page/melvin_j_lerner

https://www.betterhelp.com/advice/psychology/pros-and-cons-of-a-just-world-hypothesis/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un nou medicament experimental face tumorile „vizibile” pentru sistemul imunitar. Rezultate promițătoare în șase tipuri de cancer

Un experiment medical de succes oferă speranță pentru cazurile dificile de fertilitate

Experiment inedit: Albert Einstein, sculptat doar cu ajutorul luminii pe un cristal

Josef Mengele și experimentele de la Auschwitz: cum a devenit medicina instrument al ideologiei naziste