Ce știm greșit despre Antichitate: mituri despre romani, greci și egipteni, demontate de istorici

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Există o versiune a Antichității pe care o recunoaștem cu toții: piramide construite de sclavi, gladiatori care mureau la fiecare confruntare, Cezar prăbușindu-se în timp ce rostește „Et tu, Brute?” și statui albe, impecabile, expuse în muzee solemne. Este o versiune fascinantă, însă o bună parte din ea nu corespunde dovezilor istorice și arheologice.

Istoricii și arheologii demontează de decenii asemenea reprezentări, dar cinematografia, literatura și unele relatări simplificate le-au menținut în circulație. Să le luăm pe rând.

Piramidele nu au fost construite de armate de sclavi

Este probabil unul dintre cele mai persistente mituri despre Egiptul antic. Săpăturile desfășurate în apropierea piramidelor de la Giza au scos la iveală o așezare destinată muncitorilor, cu brutării, instalații pentru prepararea alimentelor și dovezi privind administrarea organizată a unei forțe de muncă numeroase.

Constructorii primeau rații care includeau pâine și bere, alimente de bază în Egiptul antic, dar și carne în anumite contexte. Descoperirile arheologice indică existența unor meșteșugari specializați și a unor echipe de muncitori mobilizate de stat. Este posibil ca o parte dintre aceștia să fi lucrat temporar, însă imaginea unor mase de sclavi biciuiți, popularizată de filme, nu este susținută de dovezile disponibile.

Nici formularea potrivit căreia toți ar fi fost „oameni liberi și plătiți” nu surprinde complet realitatea. Dovezile indică o forță de muncă organizată și întreținută de stat, formată din specialiști și echipe mobilizate temporar, nu din armate de sclavi. Muncitorii primeau hrană, adăpost și alte provizii, însă nu pot fi considerați angajați în sensul modern al cuvântului.

Inscripțiile lăsate de echipele de lucrători păstrează denumiri precum „Prietenii lui Khufu” sau „Bețivii lui Menkaure”. Ele sugerează existența unei identități de grup și oferă o imagine mult mai complexă decât cea a unei mulțimi anonime de sclavi.

Nu știm cât de frumoasă era Cleopatra

Cultura populară a construit în jurul Cleopatrei imaginea unei seducătoare de o frumusețe ieșită din comun. Sursele antice nu permit însă stabilirea aspectului său cu suficientă precizie, iar standardele moderne de frumusețe nu pot fi aplicate fără rezerve unei femei care a trăit în urmă cu peste două milenii.

Plutarh scria că frumusețea Cleopatrei nu era, în sine, incomparabilă și nici suficientă pentru a-i uimi imediat pe cei care o vedeau. Ceea ce o făcea remarcabilă era conversația, puterea de convingere, vocea și felul în care interacționa cu ceilalți.

Regina vorbea mai multe limbi și, potrivit aceluiași autor, rareori avea nevoie de interpret în întâlnirile cu reprezentanții altor popoare. Portretul transmis de Plutarh este, așadar, mai degrabă cel al unei conducătoare cultivate, convingătoare și carismatice decât al unei femei definite exclusiv prin frumusețe.

Nu știm ce a spus Cezar înainte să moară

„Et tu, Brute?” – „Și tu, Brutus?” – este probabil cea mai cunoscută replică asociată istoriei Romei. Nu există însă dovezi că Iulius Cezar ar fi rostit aceste cuvinte în forma consacrată de cultura populară. Replica a devenit celebră prin piesa Iulius Cezar a lui William Shakespeare, scrisă la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Sursele antice nu oferă o versiune sigură asupra ultimelor sale cuvinte. Suetoniu relatează că Cezar ar fi scos un geamăt după prima lovitură, fără să mai rostească nimic. El menționează însă și o altă relatare, potrivit căreia Cezar i-ar fi spus lui Brutus, în greacă, „Kai sy, teknon” – formulă tradusă aproximativ prin „Și tu, copile”.

Nu știm dacă această replică a fost rostită cu adevărat și nici ce ar fi însemnat exact. A fost interpretată drept reproș, exclamație de surprindere sau avertisment. Prin urmare, nu putem afirma nici că Cezar a spus „Et tu, Brute?”, nici că a rostit cu certitudine expresia grecească.

Folosirea limbii grecești ar fi fost totuși plauzibilă. Elitele romane educate cunoșteau bine greaca și o utilizau în literatură, filosofie și conversație. Este însă prea simplist să spunem că greaca era limba vieții personale, iar latina era rezervată exclusiv vieții publice.

Gladiatorii nu mureau la fiecare luptă

Filmul Gladiator, recompensat cu cinci premii Oscar și avându-l pe Russell Crowe în rolul principal, a consolidat imaginea arenei ca pe un abator organizat. Realitatea era mai nuanțată și, adesea, mai pragmatică.

Gladiatorii bine antrenați reprezentau investiții costisitoare. Proprietarii școlilor de gladiatori nu doreau să-i piardă inutil, iar organizatorul jocurilor putea fi obligat să plătească o sumă considerabilă dacă un luptător închiriat era ucis.

Multe confruntări se încheiau atunci când unul dintre participanți se preda ori era declarat învins. Estimările moderne sugerează că, în anumite perioade, între una din zece și una din cinci lupte putea provoca moartea unui participant. Proporția nu a fost însă aceeași în toate secolele și în toate tipurile de spectacol.

Moartea în arenă nu era, așadar, inevitabilă, dar nici o excepție neînsemnată. Cariera gladiatorilor rămânea extrem de periculoasă, iar riscul putea crește în funcție de epocă, tipul confruntării și decizia organizatorului jocurilor.

Multe statui antice erau pictate

Oricine a vizitat un muzeu de artă clasică și-a format probabil imaginea unei lumi dominate de marmura albă. Numeroase sculpturi grecești și romane erau însă pictate, uneori în culori intense și cu detalii elaborate.

Aspectul lor monocrom de astăzi este rezultatul degradării pigmenților, al expunerii la intemperii, al îngropării și, în unele cazuri, al intervențiilor de curățare. Până când sculpturile antice au devenit modele pentru artiștii Renașterii și ai epocilor ulterioare, mare parte din culoarea lor dispăruse deja.

Marmura albă a ajuns astfel să fie asociată cu idealul estetic al Antichității, deși existența policromiei este studiată de specialiști de mai bine de un secol.

În 2023, cercetători de la Art Institute of Chicago, British Museum și King’s College London au publicat o analiză amplă a sculpturilor Partenonului păstrate la British Museum. Cu ajutorul mai multor tehnici neinvazive, printre care imagistica prin luminescență indusă de lumină vizibilă, echipa a identificat urme de albastru egiptean, alb și violet, precum și indicii ale unor modele pictate complexe.

Studiul nu a fost prima dovadă că statuile antice erau colorate și nici nu permite reconstituirea completă a aspectului lor inițial. El a adus însă informații noi despre rolul esențial pe care culoarea îl avea în conceperea sculpturilor Partenonului.

De ce persistă toate aceste mituri?

Miturile rezistă datorită dramatismului lor, repetării în cultura populară și tendinței de a prefera poveștile simple unor realități complicate. Unele informații depășite continuă să circule mult timp după ce cercetările le-au nuanțat sau contrazis, iar imaginile cinematografice sunt adesea mai ușor de reținut decât explicațiile istorice.

Antichitatea reală – cu muncitori organizați în echipe care își lăsau numele pe monumente, cu o regină remarcată pentru inteligență și putere de convingere, cu gladiatori valoroși care puteau supraviețui mai multor confruntări și cu sculpturi acoperite de culoare – este mai complexă decât versiunea transmisă de filme. Și tocmai de aceea merită descoperită.

Știați că?

Albastrul egiptean, identificat pe sculpturile Partenonului, este considerat primul pigment sintetic produs de oameni. Creat în Egipt în urmă cu aproximativ 5.000 de ani, pigmentul poate deveni vizibil cu ajutorul imagisticii prin luminescență, chiar și atunci când urmele sale nu mai pot fi observate cu ochiul liber.

Surse:

https://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Plutarch/Lives/Antony*.html

https://www.cambridge.org/core/journals/antiquity/article/goddess-new-clothes-the-carving-and-polychromy-of-the-parthenon-sculptures/9D7277925E339AC98642081CBAAD8794

https://www.npr.org/2015/11/30/457319066/from-gladiator-duels-to-caesars-last-words-the-myths-of-ancient-rome

Vă mai recomandăm să citiți și:

„Influencerii” din Antichitate: iată cum a avut loc cea mai mare expansiune artistică din istorie!

Cum să îmbătrânești sănătos, conform medicilor greci și romani din antichitate

Durerea, una dintre experiențele umane universale. Cum era văzută în Antichitate?

De la pietricele la buletine: Călătoria votului din Antichitate spre modernitate