O pasăre hawaiană pe cale de dispariție își folosește întregul corp pentru a „săpa” după hrană

O pasăre hawaiană pe cale de dispariție își folosește întregul corp pentru a „săpa” după hrană. Pe insulele Hawaii nu există ciocănitori, însă o pasăre galbenă de mici dimensiuni, numită ‘akiapōlāʻau, a evoluat un cioc neobișnuit, care îi permite să găurească ramurile copacilor pentru a găsi hrană. Un nou studiu oferă cea mai detaliată analiză de până acum a anatomiei acestei păsări și arată că nu doar ciocul este adaptat pentru această activitate, ci întregul corp, de la glezne în sus.

O pasăre hawaiană pe cale de dispariție își folosește întregul corp pentru a „săpa” după hrană. Cele două părți ale ciocului acestei păsări funcționează ca instrumente distincte, motiv pentru care pasărea a fost supranumită „briceagul elvețian al insulelor Hawaii”. Partea superioară este lungă, subțire și flexibilă, fiind folosită pentru extragerea larvelor și omizilor din crăpăturile ramurilor. Partea inferioară este scurtă și robustă, și servește la perforarea lemnului. Această combinație îi permite să ocupe o nișă ecologică asemănătoare celei a ciocănitorilor, care nu au ajuns niciodată în arhipelag.

Cercetătorii consideră că adaptările neobișnuite au apărut în urma competiției intense pentru resurse. Diversificarea speciilor de pe insule ar fi determinat o concurență pentru hrană, inclusiv pentru omizile necesare hrănirii puilor.

O pasăre hawaiană pe cale de dispariție își folosește întregul corp pentru a „săpa” după hrană. Cum a evoluat aceasta?

Deși oamenii de știință înțelegeau motivul apariției acestor caracteristici, mecanismele anatomice care îi permit păsării să găurească lemnul fără să se rănească au rămas neclare.

Studiul a identificat mai multe particularități anatomice. Structura osoasă din interiorul părții superioare a ciocului este considerabil mai scurtă decât partea sa exterioară. De asemenea, pasărea are aripi proporțional mai scurte decât speciile înrudite de pe continent și un femur mai scurt, o caracteristică întâlnită și la ciocănitori, apărută independent prin evoluție.

Cea mai importantă descoperire privește însă picioarele și gleznele. ‘Akiapōlāʻau are un tendon relativ mare, conectat la un mușchi care flexează glezna și îi permite să genereze mișcări puternice în jos. Spre deosebire de ciocănitori, care se bazează în principal pe mușchii gâtului pentru a perfora lemnul, această pasăre folosește impulsul întregului corp, începând cu picioarele.

În sălbăticie mai există sub de 2.000 de exemplare

Cercetătorii estimează că în sălbăticie mai există mai puțin de 2.000 de exemplare, toate trăind pe versantul nord-estic al unui singur munte de pe insula Hawaii. Specia este deosebit de vulnerabilă, deoarece arhipelagul găzduiește numeroase animale endemice, a căror supraviețuire este amenințată de izolarea ecosistemelor insulare și de accelerarea disparițiilor din ultimele decenii, scrie EurekAlert.

Studiul a fost realizat pe baza măsurătorilor unor exemplare istorice păstrate în colecțiile a trei muzee: Universitatea California, Berkeley, Muzeul Burke al Universității Washington și Muzeul Field (toate din SUA).

Studiul a fost publicat în revista Ornithology.

Vă recomandăm să citiți și:

Ceva ciudat se întâmplă cu gheața din Antarctica

Ce rămâne după moartea unui elefant? Locul în care cade continuă să influențeze savana cel puțin opt ani

Biologii au descoperit cele mai zgomotoase păsări din lume

Ghețarii din Elveția au pierdut aproape o cincime din volumul de gheață în ultimii cinci ani