Viata si moarte pe Everest

De aceea, a face un optmiar inseamna, in primul rand, a sti cum sa supravietuiesti. Asta presupune sa te pregatesti luni de zile, atat fizic, cat mai ales psihic, pentru a depasi toate obstacolele si capcanele pe care ti le intinde muntele. Inseamna sa stii cand trebuie sa risti, sa-ti cunosti cu exactitate limitele, sa ti le depasesti, dar – mai ales – sa ai puterea sa ti le accepti si, cand se impune, sa renunti.

Foarte putini alpinisti sunt inzestrati fizic pentru a face summit-ul pe Everest fara oxigen. Majoritatea lor sunt cu totul dependenti de butelia cu aer. Iar cele mai multe accidente se produc atunci cand alpinistii sunt foarte aproape de varf si raman fara suficient oxigen. Mirajul victoriei este irezistibil, varful se afla la doar cateva zeci de metri de ei, insa, pentru ca nu si-au dozat bine efortul, au ramas cu prea putin aer pentru a face summit-ul si a se intoarce in siguranta. Din nefericire, in acest moment, cei mai multi aleg sa riste. O mica parte reuseste, cei mai multi, insa, mor.

• Au trecut 90 de ani de la moartea unui mare fiziolog rus. Învăţăm şi astăzi despre…
• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România

In ultimii trei ani, numarul mortilor pe Everest a crescut substantial. Aceasta trista realitate se datoreaza si faptului ca, paradoxal, vremea a fost deosebit de prietenoasa. Insa asta este o iluzie fatala. Foarte multi oameni nepregatiti au profitat de vreme si au ajuns pe varf. Dar, dupa cum cred ca stiti, pe orice optmiar, cel mai greu este drumul de intoarcere – dupa travaliul summit-ului, alpinistul este aproape extenuat si incepe sa faca greseli. Iar pe un optmiar, fereastra de vreme buna nu tine, totusi, niciodata mai mult de cateva ore.

Acest fapt, corelat cu oboseala ascensiunii, a facut ca Everestul sa-i rapuna pe toti cei care nu au avut un training potrivit unei asemenea provocari. Nu imi dau seama exact de ce, dar oamenii din Himalaya au ajuns sa ma considere un adevarat profet in privinta vremii de pe munte. Toti vin la mine si ma intreaba: "Russell, Russell, cum o sa fie vremea?" Va spun sincer: nu am absolut nici un secret – pur si simplu sunt abonat la cele mai bune servicii de predictie meteo din lume, cel elvetian si cel rusesc. E drept, dau o caruta de bani pentru ele, dar fac asta pentru a-mi respecta filosofia cu care abordez muntele: nu mergem pe Everest sau pe Cho Oyu pentru a muri, ci pentru a supravietui, pentru a ne intoarce in siguranta in tabara de baza si acasa, la cei dragi.

Sunt destui alpinisti tineri care nu se gandesc deloc la treaba asta. Vin pe munte cu echipamente proaste, nu au un team care sa le ofere suport sau un lider care sa-i coordoneze, sa le atraga atentia ca este cazul sa se opreasca atunci cand ei nu constientizeaza pericolele. Desigur, sunt unii deosebit de motivati, cu o vointa de fier, care, impotriva tuturor neajunsurilor, trag ca niste catari si reusesc, devin eroi. Acestia sunt insa putini.

Poate ca, in viziunea unui tanar alpinist, nu este o atitudine corecta fata de munte sa-l escaladezi cu butelia de oxigen in spinare si insotit de o echipa formata din serpasi, medici si alpinisti cu experienta, care sa te asiste. Insa asta este o pozitie etica fata de propria ta viata.

Un proverb tibetan spune: "Nu este necesar sa ajungi in varful muntelui. Fa doar cativa pasi, pentru a te convinge ca e munte. Din varf nu poti observa asta." Iata unul dintre putinele puncte in care nu ma inteleg cu intelepciunea tibetana. De treizeci de ani, in fiecare primavara si toamna, sunt in Himalaya, gata de a ajunge pe varf. Am fost intotdeauna precaut, am abordat muntele cu umilinta, dar mi-am antrenat draconic echipa si i-am oferit cele mai bune echipamente si servicii. Pentru ca nu s-a prea intamplat sa nu reusesc sa ajung in acel punct din care muntele nu se mai observa, pot spune ca intreaga mea viata a fost si este o vacanta.

Text in exclusivitate pentru revista Descopera, consemnat de Marc Ulieriu in timpul unei discutii amicale cu Russell Brice, la Whitepod, Elvetia