Dezinstitutionalizarea religiilor

Noua, de pilda, ni se pare inconceptibil ca invatamântul sa nu fie laic. Contemporanilor nostri de istorie moderna din secolul al XIX-lea inca li se mai parea straniu sa nu fie religios. Statul laic a reusit sa câstige toate legitimitatile: uniformizând fidelitatile de orice fel prin decretarea sentimentului national ca prima indatorire cetateneasca, statul este angajat in lupta pentru nationalizarea tuturor relatiilor interumane de tip informal. In secolul XXI, procesul de nationalizare a vietii private va continua, iar procesul simetric de delegitimare a bisericilor se va accentua, deopotriva.

Am din ce in ce mai acut sentimentul ca tot ce s-a intâmplat cu noi in ultimul secol a schimbat lucrurile de asa maniera, ca totul a devenit mult mai ireversibil decât fusese inainte. Constiinta acestui lucru a crescut spectaculos, in special in ultimul deceniu. Nu numai România se afla in tranzitie. Toata umanitatea este. Ce a fost s-a incheiat si a fost complet lichidat. Acum ne apare din ce in ce mai limpede ca, prin tot ce s-a intâmplat in secolul XX, umanitatea a rupt orice punte cu trecutul.

• Au trecut 90 de ani de la moartea unui mare fiziolog rus. Învăţăm şi astăzi despre…
• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România

Parerea mea este ca dezinstitutionalizarea religiei, de care am spus mai inainte ca este procesul delegitimarii ideii de biserica, corespunde unui fenomen de dezinstitutionalizare a sentimentului religios – religia, ca fenomen obiectiv, social, public si normal, se va gasi din ce in ce mai delegitimata de insasi aspiratia oamenilor de bine de a realiza mai-binele. Religia corectitudinii politice este un episod al acestui proces. De la proclamarea interiorizarii credintei, prin protestantism (un semnal al declansarii modernitatii), astazi asistam la inhibarea exteriorizarii ei, in numele apelului la subiectivitate, impotriva institutiei, si in numele libertatii de opinie religioasa, impotriva dogmelor.

Noi nu pasim spre o epoca a libertatii religioase, cum se afirma, ci spre una a obligativitatii de a nu mai exprima institutional nici o convingere religioasa. Statul vegheaza, in numele pacii sociale (sau al luptei impotriva terorismului), ca religia sa ramâna doar sentiment religios, iar bisericile sa fie discreditate, ca bastioane ale intolerantei si obscurantismului. Traditia si, o data cu ea, trecutul vor fi din ce in ce mai mult tratate ca forme de obscurantism. Sa nu cautam cu lumânarea forme religioase camuflate in lumea moderna, pentru ca vom da numai peste inlocuitori.

Prezenta unor mituri arhetipale in anumite reprezentari politice nu e o dovada a puterii arhetipurilor, ci un semn al slabiciunii lor: in fapt, cred ca este un semn al apropiatei lor lichidari. Cât timp va exista lume moderna, destinul ei va fi politica, nu religia. Reducerea religiei la sentiment religios este un semn al timpurilor si reprezinta o degradare. Desi nu putem spune care va fi viitorul religiei, putem aprecia cu certitudine ca problema religiei in viitor este legata de viitorul modernitatii.

Daca va exista un viitor pentru religie, depinde de urmatoarea intrebare: va sti religia sa accepte senin dezinstitutionalizarea impusa de logica cresterii statului, reusind in acelasi timp sa nu se dezintegreze in arbitrarul subiectiv al diferitelor sentimente religioase? Daca da, cum va fi posibil acest lucru? In opinia mea, numai printr-o revolutie religioasa. In crestinism, aceasta s-ar putea intâmpla prin revenirea bisericilor crestine de azi la crestinismul catacombelor si la crestinismul, nu stiu cum sa-i spun altfel, al Sfântului Duh (fara vreo referire expresa la teoriile sustinute in secolul al XII-lea de Gioacchino da Fiore) – Sf. Duh, simbol a tot ceea ce, in lumea creata, nu poate fi in nici un chip institutionalizat.