Prima pagină Cultura

Franz Stigler: un gentleman la manşa avionului de vânătoare

Nicu Pârlog 07.21.2014 | ● Vizualizări: 1640
Un avion de tip B-17, celebra „Fortăreaţă Zburătoare”.     Sursa foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (6)

În zilele noastre războiul devine o ocupaţie din ce în ce mai sofisticată, tehnologizată şi computerizată până la refuz. Uitate sunt zilele în care războinicii îşi priveau duşmanii în ochi înaintea de a-i trimite pe cealaltă lume cu lovituri de sabie şi secure. Chiar şi momentele ultimelor conflagraţii mondiale par a fi tot mai străine de paradigmele noilor războaie în care bombardamentele de mare precizie şi raidurile de atac au loc cu ajutorul dronelor şi din siguranţa fotoliului din baza militară. Însă în al doilea Război Mondial lucuruile nu erau deloc aşa. O stau mărturile miile de dueluri aeriene între avioanele de vânătoare precum şi frecventele situaţii de cavalerism şi respect nelimitat al adversarului rănit sau incapacitat. A fost şi cazul unui pilot german care şi-a cruţat inamicul american într-un duel deasupra Germaniei ruinate. După multe decenii de la această întâmplare, povestea lor rămâne la fel de impresionantă.

 
Încleştări în Cer
 


 
Prin definiţie, duelurile aeriene militare constituie unele dintre cele mai dinamice şi apreciate secvenţe de război din ultima sută de ani. Luptele aeriene şi-au făcut apariţia în zorii primei conflagraţii mondiale, chiar la scurt timp după producerea primelor avioane. Tot atunci, inginerii şi strategii militar s-au gândit la aplicaţiile pentru luptă ale noilor maşinării zburătoare care fascinau imaginaţia omenirii.
 
Prin urmare, primelor şi stângacelor avioane de luptă li s-au montat mitraliere şi de multe ori pilotul se ocupa inclusiv de bombardamente printru-un mod foarte practic: pur şi simplu lua cu mâna bombele din carlingă şi le arunca pe geam deasupra teritoriului inamic...
 
Însă Epoca de Aur a duelurilor aeriene avea să se desăvârşească în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Presate de desfăşurarea războiului şi atrocităţile inerente, tehnologiile militare de profil evoluau cu o viteză fără precedent.
Avioanele deveneau tot mai puternice şi mai fiabile, viteza şi manevrabilitatea lor creştea continuu, iar toţi aceşti parametri noi aduceau un plus de dificultate pentru viitorii piloţi de vânătoare.
 
Pregătirea unui pilot pe un avion de interceptare şi atac devenenea tot mai complexă şi mai dificilă, căci de multe ori de dibăcia şi cumulul de cunoştinţe ale oamenilor din spatele manşei depindeau sfârşitul multor bătălii terestre precum şi viitorul oraşelor şi obiectivelor militare pe care aceşti noi cavaleri ai cerurilor le păzeau contra flotilelor de bombardiere trimise să le şteargă de pe suprafaţa pământului.
 
Un avion german de vânătoare de tip Messerschmidtt    Sursa foto: Shutterstock
 
Evident, piloţii au trebuit nu doar să-şi însuşească lecţiile şi scenariile inerente manevrelor de luptă aeriană, dar să se bazeze în mare măsură şi pe stăpânirea de sine şi inventivitatea de moment, calităţi vitale în momentele limită în care piloţii urmau să fie depăşiţi numeric sau să fie nevoiţi să înfrunte adversari mai buni sau mai experimentaţi.
 
Cum în acele vremuri (şi nu numai) identificarea adversarului şi lichidarea sa înainte ca acesta să afle şi să aibă timp să se replieze pentru duelul propriu zi, era considerată tactica cea mai potrivită, nu este de mirare că o mare parte din doborârile avioanelor se datorau acestei metode. În ciuda violenţei , dramatismului şi mai ales a morţii care pluea permanent în aer aninată parcă de fuselajul avioanelor, piloţii din ambele tabere combatante aveau un respect deosebit unii faţă de alţii. 
 
O „Fortăreaţă Zburătoare”.    Sursa foto: Shutterstock
 
Căci dincolo de ororile războaielor şi îndoctrinarea politică şi psihologică la care erau suspuşi metodioc, aceşti adevăraţi cavaleri ai Cerurilor simţeau şi ştiau că adversarii lor nu doar că trecuseră prin aceleaşi tipuri d eantrenamente, dar mai presus de toate nutreau aceeaşi aspiraţia nobilă spre zbor şi spre înălţimi, pe care au avut-o dintotdeauna doar spiritele alese.
Aşa s-a întâmplat şi în povestea reală ai cărei protagonişti au fost doi piloţi din timpul celui de-al doilea Război Mondial.
 
 
Asalt aerian pe cerul Germaniei
 
 
Pe data de 20 decembrie 1943, un tânăr pilot pe avioane de bombardament, pe numele său Charlie Brown se străduia din greu să-şi menţină bombardierul în zbor, căci doar unul din cele patru motoare ale aparatului său mai funcţionau. Avionul de bombardament de tip B-17 (celebrele Fortăreţe Zburătoare) se întorcea alături de flotila de care aparţinea după o misiune de succes în care bombardase o fabrică germană de muniţii. 
 
Însă din tot echipajul aeronavei, un om fusese ucis (tocmai mitraliorul de la postul din coada avionului care asigura spatele aeronavei) , iar alţi şase răniţi grav după ce avionul fusese atacat atât de artileria de tunuri „Flack” de la sol, cât şi de alte câteva avioane de vânătoare ale Luftwaffe-ului. Avionul B-17 condus acum doar de pilotul Charlie Brown era incapabil să-şi menţină zborul în formaţie laolaltă cu celelalte avioane care se întorceau la siguranţa bazei militare din Marea Britanie.
 
Din acest motiv, avionul a început să piardă din viteză şi s-a depărtat de grupul său, pilotul Brown asigurându-şi prin radio superiorii că nu este rănit şi poate aduce avionul la bază fără nicio problemă. Însă avionul era într-o stare mult mai gravă decât anticipase oricine. Gloanţele mitralierelor germane distruseseră în mare parte sistemele hidraulice, electrice şi alimentarea cu oxigen a aeronavei. Trei motoare nu mai funcţionau, iar singurul mijloc de apărare rămas valid consta în cele două mitraliere grele din turela dorsală şi una din cele trei mitraliere frontale. Inclusiv Brown era rănit la umărul drept.
 
Mitralierele unui avion de vânătoare.    Sursa foto: Shutterstock
 
Cum nu mai avea oxigen în aparate, Brown şi-a pierdut în cele din urmă cunoştinţa în timp ce era la manşă. Avionul a căzut în picaj, dar din fiericire pilotul american şi-a revenit când bombardierul era deja la altitudinea de doar 610 metri şi a reuşit în cele din urmă să-şi redreseze aparatul. Proaspăt trezit din leşinul care l-ar fi dus în moarte, Charlie Brown era cât pe ce să îngheţe de groază când s-a uitat prin geamul de plexiglas al carlingii. Avionul american care fusese pentru câteva minute în cădere liberă fusese observat de forţele germane de la sol care luaseră măsurile care se impuneau.
 
Pilotul de elită Franz Stigler tocmai terminase de alimentat cu combustibil şi muniţie avionul de vânătoare, când a primit ordinul urgent de a urca din nou în aparatul de zbor. Temerarul pilot a sărit în carlinga avionului de tip Messerschmitt Bf-109 G-6, căruia nu-i fusese încă extras glontele de calibru 50 rămas înfipt în radiator, glonte care putea duce oricând la supraîncălzirea motorului, şi a decolant instantaneu. În aer, redutabilul avion de vânătoare german s-a apropiat de muribunda „Fortăreaţă Zburătoare”. Însă de la mică distanţă. Franz Stigler a văzut prin geaurile aeronavei avariate soldaţi americani muribunzi precum şi pilotul rănit care se străduia să-şi ducă avionul la bază. Inima sa a tresărit.
 
Deşi erau duşmani şi legile războiului sunt mereu implacabile în asemenea situaţii. Spre surpriza pilotului american care crezuse că-i sunase ceasul, pasărea de fier Messerschmitt nu se hotăra să scuipe moarte prin ţevile negre ale mitralierelor sale. Spre norocul lui, la manşa Păsării Morţii se afla un pilot care credea încă în cavalerism şi nobleţea luptei drepte, cu un adversar pe măsura ta. În acele momente, în memoria lui Franz Stigler răsunau cuvintele maestrului său de arme, Gustav Rodel - comandantul unităţii de aviaţie de vânătoare Jagdgeschwader 27 din care făcuse şi el parte pe când luptase în Africa de Nord:
În primul rând voi sunteţi şi trebuie să rămâneţi piloţi de vânătoare, nu călăi şi măcelari. Dacă aud vreodată că unul dintre voi deschide focul asupra vreunui pilot inamic care s-a paraşutat din avion, pe acela îl împuşc cu mâna mea”.
 
Stigler îşi reamintea ulterior că atunci când i-a văzut pe americani în avionul grav avariat, aceştia i s-au părut aidoma unor piloţi disperaţi care încercau să se salveze cu cu paraşutele. Evident, nu putea să mai deschidă focul asupra lor... 
 
Mitraliere antiaeriene.    Sursa foto: Shutterstock
 
Atunci, ân acele clipe dramatice, lui Stigler i-a venit ideea să-i transmită lui Charlie Brown să aterizeze de urgenţă pe un aeroport german,  de unde soldaţii americani să se predea pentru a primi îngrijiri, sau să încerce să-şi continuie zborul spre Suedia, stat neutru, unde aceştia ar fi fost de asemenea în siguranţă. Stigler a făcut chiar mai mult de atât în ciuda americanului care nu-i înţelegea limbajul semnelor.
 
Pilotul german i-a ghidat şi escortat aeronava spre Suedia, căci ştia că nicio unitate de artilerie anti-aeriană nu va deschide focul asupra unui aparat de zbor german aflat atât de aproape de avionul americanilor. Când americanii au ajuns deasupra Mării Nordului, Stigler le-a adresat un ultim salut şi s-a întors la bază.
 
 
Salvarea şi bucuria reîntâlnirii
 
 
Charlie Brown era stupefiat. Nu conştientiza încă în totalitate gestul inamicului german. Cu toate că era rănit şi pierduse sânge, pilotul american a reuşit să parcurgă cei aproximativ 400 kilometri pe deasupra Mării Nordului, care-l despărţeau de baza RAF din Seething. Acolo, pe pământ britanic era şi unitatea sa, 448th Bomb Group. După ce a aterizat în sfârşit în siguranţă, americanul le-a raportat superiorilor săi despre gestul şi atitudinea incredibile ale pilotului german care le salvase viaţa de două ori.
 
Însă implacabili şi absurzi, cum numai războiul te poate fce, superiorii săi i-au interzis să mai relateze vreunui camarad despre întâmplare, motivând că nu doreau ca piloţii americani să ajungă să aibă sentimente pozitive faţă de germani...Propaganda crudă şi absurdă de război a americanilor nu doar că a existat, dar era şi deosebit de influentă în cel de-al doilea Război Mondial. După cum avea să comenteze ironic-amar şi Brown în memoriile sale: „cineva decisese că cei care zburau în avioane germane nu ar fi fost deloc fiinţe omeneşti, ci monştri”. Pe de altă parte, nici Stigler nu a raportat întâmplarea superiorilor, ştiind prea bine că orice pilot german care cruţa vreun inamic era pasibil de execuţie.
 
După încheierea războiului, Charlie Brown a mai servit în forţele aeriene până în anul 1965. Ulterior, acesta a mai supervizat diverse misiuni militare aeriene în Laos şi Vietnam. Pe de altă parte, Franz Stigler s-a mutat în Canada încă din anul 1953 şi acolo a devenit un om de afaceri de succes.
 
Un duel aerian din tipulcelui de-al doilea Război Mondial.    Sursa foto: Shutterstock
 
Povestea celor doi a ajuns în atenţia publicului în urma unei reuniuni memoriale din anul 1986, denumită „Gathering of the Eagles” cu ocazia căreia Charlie Brown a fost întrebat dacă-şi aminteşte vreo întâmplare neobişnuită din timpul războiului. Fostului pilot, pe atunci pensionar, nu i-au trebuit mai mult de câteva clipe pentru a-şi aduce aminte gestul dătător de viaţă a germanului. Toţi cei din sală au căzut de acord că trebuiau să investigheze ce s-a întâmplat cu acel pilot deosebit.
 
După patru ani de căutări în van prin arhivele militare americane şi germane, Brown a decis să scrie o scrisoare către o asociaţie compusă din foşti piloţi de vânătoare de pe toate continentele. Câteva luni mai târziu, Brown a primit la rândul lui o scrisoare. Era scrisă chiar de mâna celui care-i salvase viaţa şi-l ajutase să aterizeze cu bine. Era Stigler care trăia în Canada. Cei doi au vorbit la telefon şi au rememorat acele momente de neuitat. Între anii 1990 şi anul 2008 cei doi s-au întâlnit de mai multe ori, fiind la un moment dat decoraţi de către Jeb Bush, care pe atunci era guvernatorul statului Florida.
 
2008 avea să fie şi anul în care cei doi piloţi prieteni aveau să aibă ultimul zbor. Cel dincolo de cerurile în care se întâlniseră pentru a transcende amândoi lumea cea cumplită şi crudă a războiului.