Prima pagină Cultura

Operaţiunea Luftbrucke: Cel mai mare pod aerian din istorie

Nicu Pârlog 09.01.2014 | ● Vizualizări: 1360

La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, Germania învinsă era deja împărţită între învingători. Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa controlau acum tot teritoriul german. Capitala Berlin, aflată în interiorul zonei controlată de sovietici, a fost de asemenea divizată între cele patru state învingătoare. Însă în anul 1948, viziunea ţărilor occidentale asupra reconstrucţiei Germaniei a început să fie tot mai diferită de cea a sovieticilor. Tensiunile care au urmat s-au soldat cu izolarea totală a cetăţenilor berlinezi şi privarea lor de alimente şi produse de bază în urma deciziei sovieticilor. Răspunsul statelor occidentale s-a concretizat prin declanşarea celui mai mare pod aerian din istorie, evident în scopuri umanitare.

 
Berlinul naţiunilor învingătoare
 


 
În anul 1945, imediat după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, puterile Aliate au organizat două mari conferinţe de pace, una la Yalta (în urma căreia România a pierdut Basarabia şi a intrat în sfera de influenţă sovietică) şi cealaltă la Postdam, în care au decis divizarea teritoriului Germaniei. Atunci, din ţara care trebuie să ajungă cel de-al Treilea Reich din viziunile nebune ale lui Hitler, avea în schimb să apară Republica Federală Germană, sub influenţă occidentală şi Republica Democrată Germană care ajungea în ghearele sovieticilor.
 
Mai mult decât atât, o mică parte din teritoriul german avea să intre în componenţa Franţei. Însă despăgubirile de război şi mai ales marile deosebiri ideologice, politice şi sociale dintre sovietici şi foştii lor aliaţi occidentali aveau să ducă la celebrul Război Rece. Niciuna dintre părţi nu vroia să cedeze în faţa celeilalte şi nu era loc de compromisuri majore.
 
 
Drept rezultat, Stalin a decis ca Aliaţii să dispară cu totul din capitala Berlin, un oraş situat la peste 150 kilometri de graniţa care separa Germania Federală de cea comunistă. Ocuparea Berlinului de către toate puterile aliate anterior contra regimului nazist, a dus la createa unei agenţii multinaţionale de administrare a Berlinului, denumită Kommandatura. Sovieticii se săturaseră de prezenţa aliaţilor într-un teritoriu cucerit atât de greu de ei. Stalin nu uita deloc că Armata Roşie dusese tot greul luptelor. Şi toţi istoricii, occidentali sau nu, nu puteau nega acest adevăr istoric.
 
Mai mult decât atât, ruşii fuseseră invadaţi de două ori de către germani, prin urmare nu aveau niciun interes să susţină reunificarea rapidă a Germaniei, după cum intenţionau englezii şi americanii, care aveau nevoie de o Germaniei puternică şi competitivă în zonă. Lucrurile urmau să se tensioneze şi prin decizia forţelor aliate de a crea o nouă monedă (Deutsche Mark) pentru partea lor de Germanie, iar sovieticii se temeau că noua monedă va scade şi mai mult valoarea Reichsmark-urilor încă folosite în zona lor de control. 
 
 
Când Stalin crede în înfometare...
 
 
Sovieticii se mai temeau şi de reunificarea Berlinului: un oraş capitalist situat în mijlocul zonei lor de ocupaţie, oraş care putea deveni fără doar şi poate puternic, stabil şi evident anti-sovietic. Disperaţi, liderii de la Moscova au decis să facă orice pentru a stopa reunificarea Germaniei şi implicit, a Berlinului. Prin urmare, sovieticii s-au retras din Kommandatura şi au lansat blocada asupra Berlinului de Vest. Pe data de 9 aprilie 1948, Iosif Stalin în persoană a ordonat ca tot personalul militar american care lucra la menţinerea echiapmentelor de comunicaţii ,să fie expulzat din Berlinul de Est.
 
Trenurile au fost oprite în două etape, una pe 1 iunie, cealată pe 10 iunie. Pe 22 iunie, sovieticii au oprit un tren american încărcat cu provizii şi alimente, căruia au interzis accesul în Berlin. Într-o mişcare decisă, care să-i uluiască pe americani, englezi şi francezi, pe data de 24 iunie a aceluiaşi an, Stalin a ordonat ca toate căile de acces pe uscat sau pe apă în Berlinul de Vest să fie tăiate. Prin urmare, berlinezii care nu voiseră să meargă în „raiul sovietic” erau condamnaşi la foamete, mizerie şi boli.
 
 
Foştii aliaţi occidentali se găseau în faţa primei provocări serioase postbelice, venită din partea sovieticilor. Dacă nu găseau rapid o soluţie eifientă şi uşor d epus în practică, vieţile a 2.008.943 de berlinezi urmau să fie în joc. Jocul unei soarte absurde şi nedrepte. Situaţia era cum nu se poate mai gravă. Aliaţii nu puteau deloc să o ignore. Cum toate mijloacele diplomatice de detensionare a situaţiei deja eşuaseră. Aliaţii luau în considerare o invazie terestră, act care fără îndoială ar fi provocat cel de-al treilea Război Mondial.
 
Comandantul american Lucius Clay deja luara la un plan prin care un convoi militat aliat urma să spargă blocada instituită de sovietici. Acţiune ce ar fi dus la război. Retragerea Aliaţilor din Berlin nu era o opţiune. „Dacă ne retragem acum, poziţiile noastre în Europa vor fi ameninţate, iar comunismul va invada Bătrânul Continent”, declara pe atunci un general american de rang înalt. Preşedintele Harry Truman era în asentimentul armatei sale. Doar că nu era foarte convins de folosirea forţei. Şi avea dreptate. Un atac neprovocat asupra sovieticilor ar fi transformat Războiul Rece în conflagraţia nucleară de care se temea toată lumea. Găsirea unei metode alternative de aprovizionare Berlinului rămânea singura măsură raţională.
 
 
Ideea salvatoare a venit prin persoana comandantului britanic Brian Robertson care a propus aprovizionarea berlinezilor cu alimente, medicamente şi obiecte de folosinţă strictă pe calea aerului, prin paraşutarea de containere pline cu astfel de produse. O operaţiune problematică. Aprovizionarea personalului forţelor aliate care atunci număra 22.679 persoane fusese incomparabil mai uşoară decît aprovizionarea unui oraş mare. Singurele avioane deţinute atunci de americani în Germania erau aparatele de tip Douglas C-47 Skytrains, care puteau transporta doar o greutate de maxim 3,5 tone. Însă americanii nu au stat deloc pe gânduri.
 
Aşa lua naştere cel mai mare pod aerian din istorie. Berlinul de Vest avea trei aeroporturi, anume Tempelholf, cel principal care era situat în sectorul american, şi Gatow, dar era situat în sectorul britanic. În sectorul francez era cel mai mic aeroport, pe nume Tegel. 
 
 
Alimentele, medicamentele şi combustibilii - noii aliaţi ai Democraţiei
 
 
Când sovieticii au declanţat blocada, erau ferm convinşi că această măsură îi va determina pe occidentali să abandoneze oraşul, doar că nu au luat în considerare posibilitatea unui pod aerian. Calculele Aliaţilor au determinat că locuitorii berlinezi aveau nevoie  de o cantitate zilnică de 659 tone de făină, 126 tone de cereale, 64 tone de unt şi alte grăsimi alimentare, 109 tone de carne şi peşte, 180 tone de fulgi de cartofi, 180 tine de zahăr, 11 tone de cafea, 19 tone de lapte praf, 5 tone de lapte proaspăt, 3 tone de drojdie, 144 tone de legume deshidratate, 38 tone de sare şi 10 tone de brânză.
 
În total, berlinezii aveau nevoie de 1.534 tone de alimente şi medicamente pentru a rămâne în viaţă, căci sovieticii tăiaseră orice altă cale de aprovizionare. În plus, aliaţii trebuiau să livreze şi cărbuni şi benzină, în condiţiile în care pe timpul iernii cele mai mari transporturi erau cele de cărbuni, deoarece centrala termică a oraşului era în partea sovietică. Pentru a face faţă cu bine cerinţelor, aparatele C-47 trebuiau să facă circa 1.000 zboruri zilnice, ceea ce era, bineînţeles, imposibil.
 
 
Din aceste motive, generalii Clay şi LeMay au cerut ajutorul Washingtonului, iar pe data de 27 iunie, un număr de 57 aparate de zbor de timp Skymaster au fost trimise pentru a rezolva problema transportului. Pe 28 iunie, preşedintele Truman a ieşit la rampă cu un comunicat oficial în care îşi lua angajamentul că Statele Unite nu-i vor abandona foametei şi bolilor pe cetăţenii Berlinului. Mai mult decât atât, preşedintele american a ordonat ca avioanele de tip US B-29 Superfortress să fie staţionate în Marea Britanie pentru a le arăta sovieticilor că Occidentul nu se lasă intimidat. Şi astfel avioanele Aliaţilor au început să aprovizioneze zilnic populaţia berlineză prin ceea ce avea să devină cel mai mare pod aerian în scopuri umanitare din istorie. 
 
 
Podul aerian peste Berlin fusese gândit iniţial ca o măsură pe termen scurt, căci Aliaţii erau convinşi la început că sovieticii vor doar să blufeze pentru a le forţa mâna în privinţa politicilor cu privire la Germania şi capitala Berlin. Doar că la Moscova, Stalin şi apropiaţii săi spumegau deja de furie văzând metodele prin care occidentalii eludau blocada impusă. Timp de mai mult de un an de zile sute de avioane americane, franceze şi britanice decolau şi aterizau transportând alimente şi alte obiecte de strictă necesitate pentru a salva viaţa unor oameni nevinovaţi dar care ajunseseră miză de şantaj din partea sovieticilor.
 
Dacă la începutul blocadei, avioanele aliaţilor transpostau zilnic cam 5.000 de tone de alimente şi produse, spre sfârşitul acesteia, occidentalii trimiteau zilnic aproximativ 8.000 de tone. Experţii au calcualt că pe întreaga durată a blocadei, Aliaţii au transportat în Berlin un număr de 2,3 milioane de cargouri. Cu toate acestea, viaţa berlinezilor nu era deloc una roză, alimentele şi produsele erau împărţite în raţii, prioritate având copii, femeile, bătrânii şi bolnavii. Berlinezii nu-şi pierduseră nici optimismul, nici umorul. „Este frig la Berlin, dar este şi mai frig în Siberia”, era o expresie foarte populară în acele timpuri printre cei supuşi blocadei, expresie care ilustra cum nu se poate mai bine realismul situaţiei.
 
Combustibilul şi electricitatea erau raţionalizate iar piaţa neagră era în floare. Spre primăvara anului 1949 era deja evident că blocada sovietică adupra Berlinului îşi ratase toate scopurile. Nu-i îmblânzise deloc pe berlinezi, din contră, blocada alimentase sentimentele antisovietice şi anticomuniste, şi nu reuşise să împiedice unificarea statului german din vest ( Republica Federală Germană avea să fie fondată în luna mai a anului 1949. Pe data de 12 mai 1946, sovieticii au cedat şi blocada a fost ridicată. Cu toate acestea Aliaţii au decis să nu suspende definitiv podul aer.
 
 
ian, ci să-l menţină până la refacerea şoselelor. Pe data de 30 septembrie 1949, Aliaţii au declarat podul aerian închis definitiv. Acesta şi-a cerut tributul şi în vieţi omeneşti. Numai puţin de 101 oameni au murit în operaţiuni, incluzând 31 de americani, majoritatea victimelor au murit înnurma accidentelor inerente desfăşurării întregii operaţiuni. Rezultatul acestei confruntări s-a soldat cu intensificarea pentru următorii 40 d ani a Războiului Rece. URSS-ul a construit celebrul Zid al Berlinului, iar războaiele din Coreea şi Vietnam băteau la uşă.
 
Podul aerian a dus la întărirea fără precedent a prieteniei şi legăturilor dintre Statele Unite şi Germania Federală, iar formarea NATO a fost de asemenea impulsionată şi de către acest eveniment. Podul aerian a demonstrat de asemenea şi importanţa aviaţiei de transport, nu doar a aeronavelor de vânătoare şi bombardament. Dar înainte de toate Operaţiunea Luftbrucke a fost o victorie a umanităţii şi empatizării cu suferinţa aproapelui, în faţa cruzimilor şi absurdităţii regimului şi doctrinei comuniste.