O carte pe zi: „Viaţa mea de noapte”, de Irina Petraş. „Viaţa mea de noapte porneşte de la două, pentru mine, adevăruri”

„Viaţa mea de noapte porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă/in-sperienţă de consistenţă şi însemnătate (aproape) egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână”.

Mărturisirea aceasta a autoarei, Irina Petraş, ar fi bine să preceadă (deşi nu e obligatoriu) citirea acestei admirabile cărţi. Mai ales că autoarea afirmă, încă în prolog, că volumul ei „va fi undeva la mijloc de proză egografică şi eseu”. Adică „poveste şi încercare”.

• Stilul personal ca mecanism de adaptare în perioade de instabilitate socială
• Funicularul, ingineria care face accesibile pantele imposibile

Pentru Irina Petraş, visul e „un spaţiu/timp de o stranie bogăţie”. Visele sunt retrospective, nu prospective. „Sunt atât de dense şi uneori mergând până în pragul coşmarului, încât nu arareori mă duc seara spre ele ca la o întâlnire, ca la o petrecere, ca la un film”. „Nu sunt pasăre de noapte. Nu lucrez noaptea decât dacă nu am încotro (…) Sunt dependentă de lumină, de soare”. „Seara citesc până târziu în colţul meu, culcuşită în fotoliu, în cercul ocrotitor al unei lămpi care lasă restul încăperii în întuneric. Eu, cartea, lampa încropim o mică zi, amânând intrarea în noapte. Ţin enorm la mintea în stare de veghe, luciditatea e lucrul meu cel mai de preţ”. „Visul e un loc, un ţinut, un tărâm, în care timpul lucrează cu alte unităţi de măsură”. De aceea, visele nu sunt/nu pot fi interpretate, ci trăite „până la capăt”.

Citeşte continuarea pe Mediafax.