„Recviem pentru nimeni”, de Caius Dobrescu. O poveste aproape poliţistă, cu deţinuţi politici

Prezentăm astăzi cel mai bun (după opinia noastră umilă) din cele trei romane apărute până acum acum în seria „Vlad Lupu” („Moarte în ţinutul securilor”, „Praf în ochi” şi „Recviem pentru nimeni”) despre membrii formaţiei satirice Parazitul prietenos, grup de adolescenţi şi studenţi care se alăturaseră în anii comunismului Cenaclului Torţa condus de poetul căruia i se zicea Omul Alb sau Grasul sau în multe alte feluri amintite ăn carte (lesne de descifrat că era vorba de Flacăra şi Adrian Păunescu), „acel Nero de mucava, pe care, parţial pe bune, parţial în eroare induşi, ajunseseră să-l urască mai mult decât pe Ceauşescu însuşi.” La Cenaclul Torţa – precizează eroina – „noi am venit spre final, când se temea tot mai mult de cenzură, când începea să piardă terten. Nu mai avea puterea de pe vremea când venea cu circul şi paraliza pentru o săptămână un judeţ întreg. La Braşov, de pildă, scoteau toţi strungarii, toţi laminorii şi trefilatorii, ca să umple piaţa şi să mimeze cântatul în cor. Primii secretari îi ciuguleau din palmă”.

 

În precedentele volume câte unul dintre foştii membri se confesa unui microfon despre întâmplările vremurilor trecute, în comparaţie cu vremurile noi, la fel de neprietenoase. Acum e rândul Monei Banu – pe vremuri cântăreaţa grupului, cântăreaţă şi după revoluţie, când s-a impus publicului şi a lansat mai multe CD-uri -, să răspundă întrebărilor aceleiaşi reporteriţe (numită cu toate numele de femeie care încep cu C.) şi să-şi prezinte varianta sa asupra unor evenimente petrecute cu mulţi ani în urmă, dar şi în prezent. Un personaj extrem de vizibil, consistent, cu o confesiune ironică, vindicativă şi nostalgică în acelaşi timp, care nu-şi trădează o clipă meseria. E imposibil ca cititorul să nu remarce de la un anume moment că această femeie care să străduie preţ de 200 de pagini să rezolve o enigmă şi care a scris şi continuă să scrie numeroase cântece, vorbeşte, inevitabil, în versuri. „Nu m-am lăsat cuprinsă de surpriză. Eram, cum spuneam, încă foarte-n priză.” Sau: „Îmi conştientizam plenar misiunea, în raport cu familia, societatea, naţiunea.” Sau: „Numai el era capabil de-o asemenea nebunie. M-a tras afară ca pe un iepure din pălărie.” Sunt zeci de asemenea exemple, aproape pe fiecare pagină! Am insistat asupra acestui aspect pentru că are o anume valoare în stilul cărţii. La apariţia primului volum al seriei îmi declarasem nemulţumirea (neînţelegerea?) pentru avalanşa de expresii în germană, maghiară şi alte limbi, care deveneau redundante şi obositoare şi, după mine, nu explicau deloc multilingvismul zonei şi eroilor, cum susţinea autorul. Acum, autorul a păstrat doar cât să dea într-adevăr savoare şi culoare locală. Mai mult, devine un atu, adaugată manierei de relatare, rafinată, gâfâită, întreruptă la tot pasul de divagaţii aparent nelalocul lor, dar extrem de fireşti în mersul unei conversaţii, chiar dacă pândită de riscul de a deveni obscură sau măcar obositoare, scrie Mediafax.

 

 

Membrii grupului Parazitul prietenos erau Vlad (Lupu), Tibanu, Groucho, Pilu, Găbălae, Egon, Mona Banu. Fiecare a avut un destin şi o meserie aparte: Vlad, arheolog, a început, după trevoluţie, să investigheze crimele comunismului, conducând un Institut special creat, pe lângă preşedinţie, dar, cum a călcat pe multe bombeuri, institutul i-a fost luat, trecut la Guvern, cu o nouă conducere, chiar dintre prietenii lui. Sasul Egon a emigrat în Germania, Mona a ajuns cântăreaţă ş.a.m.d. Toţi au păstrat relaţii mai mult sau mai puţin apropiate după revoluţie. Vlad e solicitat de Mona, în acest roman, s-o ajute în rezolvarea unei enigme.

 

O poveste aproape poliţistă, cu deţinuţi politici, cu dezgropări noastre de cadavre victime ale Securităţii. Toată povestea începe când eroina îşi înmormântează tatăl şi în cavoul familie cu opt locuri descoperă că unul e ocupat deja de osemintele cuiva despre care nimeni nu ştie nimic. Aflarea identităţii acestui personaj zigzaghează în roman ca un fir roşu, printre nenumărate alte întâmplări fără vreo legătură, pentru a se dovedi în final, surprinzător, că toate se legau între ele.

 

Cu partizani reali sau presupuşi şi multe victime colaterale, executate sumar, fără judecată. Dar şi cu tensiuni şi suspiciuni postrevoluţionare.

 

E, de asemenea, uimitoare capacitatea lui Caius Dobrescu de a convinge cititorul, prin stilul său oral, de un adevăr sau opusul lui, citeşti o relatare şi treci de partea celui care o susţine, citeşti o relatare contrară şi aceasta pare la fel de fără cusur. E o artă să reuşeşti. Aşa cum dezlegarea misterului cadavrului ascuns în cavou reprezintă o lovitură de teatru.

 

Caius Dobrescu – „Recviem pentru nimeni”. Crime Scene Press. 235 pag.