Prima pagină Cultura

Nijinski - zeul nebun al dansului (II)

Manuela Stoicescu 04.24.2008 | ● Vizualizări: 821
Nijinski - zeul nebun al dansului (II)     Vaslav Nijinski, balet, Rusia, nebunie, faun, dansator, Narcis + zoom
Galerie foto (1)

“Niciun geniu nu e ocolit de atingerea dementei” - Seneca

Obsesia

Da click aici pentru a citi prima parte a articolului


In luna martie a anului 1912, Ballets Russes sosisera pentru prima oara in Budapesta, orasul Romolei Pulszky. Aceasta domnisoara cu origini nobile, cunoscuta drept rece, ostila si stranie, care dezvolta reale obsesii pentru personaje precum imparatul Napoleon si pe care baietii obisnuiau de cele mai multe ori s-o ignore, afla de vizita companiei de balet si cu aceasta ocazie, si de celebrul si neobisnuitul Nijinski.

Prima oara cand il zareste pe Nijinski se dovedeste a fi o experienta coplesitoare: “Deodata o silueta subtire, de felina, a intrat in scena.”, isi aminteste ea “Desi fata ii era ascunsa de o masca pictata, expresia si frumusetea trupului sau ne-a facut sa ne simtim ca si cum am fi fost in prezenta unui geniu. Un soc electric a trecut prin tot publicul. Intoxicati, fascinati, cu rasuflarea taiata, toti urmaream miscarile acestei fiinte supraomenesti… puterea, usuratatea sa, forta si supletea miscarilor…” Romola isi simte brusc viata ca fiind goala si lipsita de sens la vederea lui si, fermecata de acest dansator care nu pare a fi om, incepe sa simta un soi de chemare care-I contureaza scopul existentei: a-l avea pe Nijinski. Intorcandu-se catre insotitoarea ei, Romola ii spune pe un ton profetic: “Acest om va fi sotul meu”.

Tanara rupe logodna care fusese planificata pentru ea si ia urma trupei de balet, hranindu-se cu aparitiile lui Nijinski. Calatoreste dupa el in Londra, Paris, Monte Carlo, Berlin, Viena si inapoi in Budapesta. Descopera insa, curand, ca Diaghilev ordonase ca nimeni sa nu se poata apropia de Nijinski, ceea ce-o face sa-l doreasca si mai mult. Folosindu-se de cunostintele sale, Romola reuseste sa convinga pe cineva sa-i faca cunostinta cu Nijinski insa acesta, cunoscut pentru faptul ca evita strainii, o ignora cu desavarsire. Frustrata dar nu descurajata, Romola incepe sa ia lectii de balet de la maestrul Enrico Cecchetti, crezand ca astfel ii va atrage atentia balerinului.

Homosexualitatea de care aflase intre timp si izolarea stranie a lui Nijinski o atrag mai presus de orice alta piedica. Clipa de clipa, pe masura ce Nijinski ii apare ca fiind inaccesibil si insensibil la farmecele sale, Romola incepe sa-si priveasca sarcina de a-l cuceri ca pe o misiune: “Unde altele au esuat, de ce nu as reusi eu?” scrie ea in jurnalul sau, manata de dorinta incontrolabila de a-i fi alaturi. Mai mult, fiecare pas al acestei seductii planificate e executat cu un zel aproape religios. In scrierile sale Romola isi aminteste cum se ruga in fiecare seara, in fata micii sale icoane: “Te rog Doamne, fa-l pe Nijinski fericit si salveaza-l de la viata pe care o duce alaturi de Diaghilev”.

Dorinta ca “Zeul Dansului” sa fie al ei si numai al ei aproape ca o anuleaza; disperarea de a-i purta copilul lui Nijinski devine un al doilea scop, la fel de important. “Daca geniul lui va fi vreodata perpetuat, eu vreau sa fiu mediul acestei perpetuari”, scrie Romola. La bordul navei Avon, lipsa lui Diaghilev ii ofera Romolei sansa mult-asteptata. In orice moment al zilei ori al noptii, oriunde era Nijinski putea fi zarita si ea. Desi timid la inceput si usor intimidat de prezenta ei, Nijinski incepe sa raspunda atentiilor Romolei. Curand, fie iluzia cum ca Romola era bogata si puternica, fie implicarea baronului de Gunsbourg (care dorea destramarea trupei de balet), fie impulsivitatea cronica a lui Nijinski il determina pe acesta ca pana la sfarsitul voiajului sa o ceara pe Romola in casatorie.

Inceputul sfarsitului

Vestea ii socheaza atat pe cunoscutii Romolei cat si pe colegii lui Nijinski. Toti insa prevad unul si acelasi lucru: dezastrul. Nijinski era cunoscut ca fiind lipsit de inima in relatiile cu alti oameni iar Romola fusese avertizata in repetate randuri. Nunta a avut loc pe 10 septembrie, in Buenos Aires, mirii si cunoscutii lor alergand inauntru si afara din biserica.Marturii ale familiei lui Nijinski vorbesc despre “modul sau de a se indragosti fulgerator, proiectand asupra celorlati o bogatie de calitati inchipuite ca apoi magia sa se destrame la fel de repede”.

Socul lui Diaghilev la aflarea vestii a fost mai mare decat si-au inchipuit ceilalti: acesta s-a simtit pacalit, tradat si umilit. Sarcina neprezvazuta a Romolei a inrautatit situatia iar de aici pana la izgnorea lui Nijinski n-a mai fost decat un pas. Pentru Vaslav, care incepuse intre timp sa considere casatoria o greseala, acest lucru a produs prima criza.

Absenta lui Diaghilev din viata sa ii provoaca o cadere nervoasa iar turnura pe care o capata lucrurile il paralizeaza psihic. Sotia lui nu poate decat sa constate in tacere declinul lent al lui Nijinski si primele semne ale bolii, care il va devora din interior mai tarziu. Acesta incepe sa refuze orice contact exterior, sa faca “orice altceva in afara de arta.” Romola incepe sa fie invinuita de familia lui Nijinski pentru starea lui. Nijinski nu inceteaza sa danseze, fiindu-i in continuare oferite contracte. Fondeaza in graba o companie de balet alaturi de sora sa si pune in scena, pe 2 martie 1914, spectacolul “Les Sylphides”, unde, surprinzator, in public isi face aparitia Diaghilev. Dansul lui Nijinski e perceput de toti ca fiind in continuare impecabil, insa, asa cum remarca Cyril Beaumont “Vaslav nu mai dansa ca un zeu. Acea aura mistica din jurul sau disparuse. Magia il parasise”. Urmatoarea noapte a avut consecinte mult mai grave: dupa primul act, Nijinski se retrasese in culise pentru a-si imbraca urmatorul costum. Pentru ca hainele erau de cele mai multe ori foarte stramte si schimbarea dura prea mult in timp ce publicul isi pierdea rabdarea, dirijorul a inceput, contrar ordinelor lui Nijinski, sa conduca un vals. Deodata insa, s-a auzit un racnet din culise. Ajungand in cabina sa, sora lui l-a gasit sfasiindu-si costumul si tavalindu-se pe podea intr-un acces de furie. Saptamanile urmatoare au insemnat pentru Nijinski un declin al comportamentului, starilor si judecatilor lui, culminand cu ceea ce cei mai multi au numit apoi schizofrenie, intrata tragic in scena, la varsta de 25 de ani.

Iubirea dintre el si Diaghilev si ruptura fata de viata pe care o dusese alaturi de acesta, mai presus de condamnabil si de orice blam la adresa iubirea homosexuala, l-au aruncat pe Nijinski intr-o depresie care a ramas zeci de ani nediagnosticata complet. Recastigandu-si incet, incet faima si lasandu-se alimentat de dans pentru a parasi starea de boala, Nijinski incepe sa intalneasca vedete ale vremii. Declaratiile si replicile lui din perioada respectiva combina misticismul si grandoarea care-l vor caracteriza pe Nijinski in saltul catre adevarata nebunie pe care-l va face la 30 de ani.

Ca personaj in propria sa viata, Nijinski a pastrat inocenta unui copil de 13 ani, preferand sa se ghemuiasca in pat ori de cate ori avea probleme si nevrand sa stie de sarcina sotiei sale, dupa ce o implorase nu cu mult timp in urma sa nu faca avort. Rasare in el samanta unui comportament de crestin naiv si incepe sa-si manifeste apoi iubirea pentru oamenii din jurul sau. Se lasa vizitat de doctori, mananca cu pofta si vorbeste despre dans ca fiind cel mai de pret lucru pe care il are. Notitele Romolei de mai tarziu povestesc despre insa despre un Nijinski indragostit si devotat sotiei sale, suprapunand peste adevaratele confesiuni ale lui Vaslav mici semne care sa o dezvinovateasca si care sa dea de inteles ca iubirea ei era, in fapt, ceea ce-l ajuta sa traiasca, ceea ce a ingreunat considerabil sarcina dezlegarii enigmei: ce s-a intamplat de fapt cu Nijinski?

Urmatorii ani au reprezentat pentru el o cursa nebuna intre stari de delir, melancolie si liniste, toate reflectate in dansurile sale care incepusera sa capete o inclestare nervoasa, un tragism mai presus de cel intrinsec baletului in care evolua. Marturii ale vremii descriu miscarile sale impresionante: “Parea sa umple camera cu suferinta si oroare. Gesturile sale erau monumentale iar atunci cand a intrat, ne-a facut sa il vedem ca si cum ar fi calcat pe cadavre. Publicul nu mai respira… il privea ingrozit si fascinat in acelasi timp. Vaslav era asemenea acelor creaturi pline de putere, asemenea unui tigru care ne-ar fi putut distruge pe toti”. Ganduri stranii incepusera sa-i populeze noptile: “L-am simtit pe Dumnezeu in aceasta seara. Ma iubea. Il iubeam. Eram casatoriti.”

Multe dintre informatiile care i-ar fi putut ajuta pe cei de mai tarziu sa stabileasca un diagnostic au trecut insa sub tacere. Jurnalul lui Nijisnki, un document de o valoare incontestabila in special pentru studiul afectiunilor sale de natura psihica, a parvenit insa posteritatii o lunga perioada intr-o varianta rescrisa, prescurtata si editata de Romola. Aceasta a rearanjat scrierile lui Vaslav, le-a corectat si a cenzurat numeroase pasaje in care rolul ei era diminuat sau care “ar fi facut-o de ras”. Jurnalul include insa desene bizare facut de Nijinski si randuri in care acesta ajunge sa se identifice cu Dumnezeu, strigand dupa pace si iubire. Editia necenzurata si completa a jurnalului scoate insa la iveala o propozitie ciudata: “Sotia mea e o stea fara pic de stralucire”.

Diagnosticat cu schizofrenie, Nijinsky a fost dus in Elvetia dupa caderea nervoasa din 1919, pentru ca apoi sa-si petreaca restul vietii in azile si sanatorii. Devorata de remuscari sau din acelasi devotament maniacal cu care se insinuase in existenta lui, Romola a devenit in aceasta perioada, purtatoarea sa de grija. Pe 8 aprilie 1950, intr-o clinica din Londra, Nijinski si-a dat sufletul. A fost inmormantat in Londra apoi trupul i-a fost mutat in Montmartre, intr-un mormant pe care e sculptat poate cel mai celebru personaj pe care l-a interpretat vreodata, Petroushka.

Vaslav Nijinski e poate cel mai stralucit exemplu al unui om care a atins maretia, apoi a suferit amarnic. Tendinta sa de auto-sacrificare, creativitatea si firea lui adeseori distructiva au inspirat o intreaga generatie de dansatori, pictori, designeri, sculptori, poeti si psihiatri a caror viata o schimbase. Miscarile trupului erau “meseria” sa iar unul dintre cele mai spectaculoase si ample salturi pe care le-a facut a fost cel spre nebunia desavarsita. Unii spun despre el ca ar fi fost un sfant, altii, un martir, un geniu absolut sau un nebun. “Pe Nijinski inca il mai poti vedea, arcuindu-se, sarind, contorsionandu-se, ramanand suspendat in aer, plangand, razand, strambandu-se sau urland. Ramane un mit, o aparitie, o emblema, o creatura a fanteziei, o imagine a lui Dumnezeu.” Nijinski, zeul nebun al dansului.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI