Prima pagină Cultura

Din era beduina in cea a petrodolarilor

Radu Sergiu Ruba 05.14.2008 | ● Vizualizări: 277
Din era beduina in cea a petrodolarilor     beduini, petrodolari, arab, Qatar, camile, dromaderi, Eufrat, petrol + zoom
Galerie foto (5)

Pana la 11 ani, Radu Sergiu Ruba a vazut cu ochii. De atunci si pana astazi, vede doar cu cuvintele. Ceea ce nu-l impiedica sa calatoreasca in lung si-n lat pe glob si sa ne prezinte peisaje, oameni si intamplari pe care multi nu le vad nici macar cu ochii larg deschisi. In acest al doilea episod, purcedem din Sicilia, peste mari si tari, tocmai in Peninsula Arabiei.

Se spune ca Eufratul era unul din cele patru fluvii care strabateau Gradina Edenului. E singurul indiciu geografic in legatura cu Raiul pe Pamant. Islamul insa situeaza Paradisul in tarii, deasupra scoartei terestre, de vreme ce, alungandu-i pe Adem si Hava din rai, Allah a dat cu unul de pamant in India, iar cu altul in Yemen. Cam la inaltimea acestui Paradis pierdut a evoluat, urmand Eufratul, cursa noastra de linie spre golf. Dedesubt, fosta Gradina a Edenului, Irakul, se micsora sub o involburare rosiatica. La sol, furtuna de nisip urla pesemne din toate vartejurile sale. Era prima intalnire, una indirecta, cu puterea nisipului. Cea de-a doua s-a petrecut in aceeasi seara, catre orele zece, pe aeroportul din Doha, unde ne-a izbit rasuflarea cuptorului in stingere al desertului. Dupa o escala la Dammam, port saudit la golf, avionul tocmai facuse un salt de 25 de minute peste un triunghi de mare, pana in mica peninsula Qatar. De acum inainte, aceste doua elemente sterile, nisipul si apa marii, interactionand surd si continuu, nu aveau sa ne mai paraseasca.

Petrolul lui William Shakespear

Cine nu a cunoscut-o pe Cristina Stuparu va avea intotdeauna dificultati in a defini limpede sursele vii de energie risipite deconcertant prin natura, inclusiv prin cea umana. Era, la inceput de mai 2005, consilier al Ambasadei Romaniei in Qatar. In dimineata urmatoare sosirii noastre, ea rula cu cel putin o suta de kilometri la ora, viteza minima pe arterele cu trei benzi pe sens din Doha. Semafoare nu exista, in schimb se arcuiesc peste marile intersectii poduri si pasarele pe mai multe niveluri. Trotuarele nu se arata, dar aliniamentele de palmieri, fara indoiala saditi, marginesc bulevardele. Edificiile noi, inalte si orbitoare in soarele necrutator, dispun in jurul lor de vaste spatii care ar putea fi oricand acoperite cu vegetatie, cu perimetre de agrement, cu constructiile unor servicii anexe.

E limpede ca orasul a fost ridicat deasupra si impotriva desertului. Lasata in voia ei, pustia ar fi acoperit cu dune 90% din suprafata capitalei, crutand doar vechiul port pescaresc si bazarul din preajma sa. Totul a fost supus socului schimbarilor dupa Razboiul Arabo-Israelian din 1973 si dupa explozia pretului hidrocarburilor. Fireste ca semnele destinului se aratasera mai demult, din jurul anului 1939, cand ofiterul britanic William Shakespear l-a convins pe regele Saud al Arabiei ca sub nisipurile sale se ascunde adevaratul aur al lumii moderne. In acelasi an, sondele au dat si de petrolul Qatarului, emirat acoperind peninsula de 11.400 km, ram de nisip aparent firav pe directia sud-vest nord-est atasat masei enorme a Arabiei Saudite. Astazi, insa, nu atat petrolul, cat gazul metan, unul foarte pur, face bogatia de cca 30.000 de dolari pe cap de locuitor a micului emirat. Acest gaz, in stare a incalzi Statele Unite si Europa pret de vreo 60 de ani, e lichefiat, incarcat pe vapoare si expediat spre cele patru zari.

Lovitura lui Hamad

In iunie 1995, in timp ce batranul emir Khalifa al-Thani se afla in drum spre Elvetia, destinatia sa de vacanta, fiul lui mai mare, Hamad, desemnat mostenitor al tronului, i-a adunat la palat pe capii tuturor triburilor si clanurilor, dandu-le de veste ca a hotarit sa preia puterea din mainile tatalui sau. Hamad, absolvent de Oxford, asistase la saltul naucitor al tarii sale din era beduina in cea a petrodolarilor si intelegea prea bine ca batranul emir nu mai putea face fata exigentelor contemporaneitatii. In replica, sprijinit de venerabilii monarhi din golf, Khalifa a incercat in anul urmator sa dea o lovitura de stat. Numai ca marea parte a celor 600 de militari patrunsi peste granita din Arabia Saudita s-a risipit in pustiu, iar mercenarii francezi, rasfatati intr-un hotel de cinci stele din Doha, cand sa treaca la actiune, nu si-au mai gasit ambarcatiunile.

Noul emir nu a lasat sa se pronunte prea multe condamnari. In 1996, a infiintat, cu un capital de 140 de milioane de dolari, postul de televiziune Al-Jazeera (Pamantul). Conditia editoriala este sa nu se difuzeze stiri despre Qatar, ci despre restul lumii care, slava Domnului, in acest caz, este cat... intreaga lume. Dupa Al-Jazeera, nimic nu mai e ca inainte: se difuzeaza dezbateri pro si contra despre islamul traditional si Legea Sharia, despre tortura, sclavie, poligamie, reforme religioase, conditia femeii musulmane, se transmit in premiera mesajele lui Osama bin Laden sau imagini inedite cu ostatici rapiti.

Dromaderi, capre, beduini

Nu camila, ci dromaderul este sprijinul de capatai al beduinului din Qatar. Au fost nedespartiti pret de milenii, se cunosc foarte bine unul pe altul, se simt de la distanta. De aceea, pesemne, din fata unor straini ca noi, animalele o iau la fuga printre dune. Nu galben ca-n Sahara, ci brun, iar uneori cenusiu e nisipul desertului din peninsula. In schimb, dunele canta. Urci pe ele, te tin deasupra, dar undeva, in interior, firele de nisip luneca, se misca, se disloca, producand un murmur nelinistitor. Formatiunea insa nu se surpa. Suprafata ii este ondulata de valuri marunte, cu atat mai mici cu cat vantul care le-a modelat a fost mai puternic.

Printre dune, mai cu seama in anii ploiosi precum 2005, se itesc ierburi si arbusti solitari, ca o metafora a tenacitatii vietii. Se vorbeste si de o floare a dunelor, cu multe petale, aparitie asteptata in anii mai jilavi – o floare greu de descris, frumoasa, unica, violeta ca o legenda. La aceste dune, la aceste tufisuri, la florile desertului mai mult sau mai putin reale, la mangrove, la capre, oi, dromaderi si barci pescaresti se reducea peisajul Qatarului inainte de 1973. Li se adaugasera totusi, ce-i drept, cateva exploatari de petrol si gaze, dar oamenii locului au fost, de cand lumea, strabatatori ai desertului si ai apelor.

Beduinii bateau pustia spre inima Arabiei, iar de acolo, spre Marea Rosie. Duceau cu ei corturile din piele de capra cu firele ei de par cu tot. Femeile erau cele care lucrau aceste corturi, taind fasii lungi si inguste si cosandu-le laolalta. Astfel, la popasuri, cortul era mai usor de descusut si de dres la loc odata cu o noua purcedere la drum. Casele si le durau sedentarii din caramizi nearse, acoperindu-le cu tulpini de mangrove, singurele plante in stare a creste in apa de mare. Cum aceste tulpini nu ating lungimi mai mari de 2,5 m, nici incaperile caselor nu masurau mai mult. Nu toate casele aveau insa acoperisul plat. Ca mai peste tot in Orient, unele se prelungeau in vazduh prin turnuri de vant – niste turle din lemn cu o savanta dozare si distribuire a unor ambrazuri capabile sa atraga curentii de aer spre a ventila interioarele sub soarele necrutator al verilor.

Impietrirea navigatiei
Si astazi, in nord-estul peninsulei, pot fi intalnite, sculptate in calcar, profilurile unor ambarcatiuni numite de localnici dauh si intoarse cu gura in jos, ca pentru a ancora in piatra navigatia si a-i retine pe oameni la tarm, fiindca scufundatorii porneau in larg pentru saptamani, poate luni de zile. Erau in general barbati marunti si supli, la gat cu o nelipsita punga de piele pentru adunatul scoicilor. La coborirea in adancuri, narile le erau prinse cu un cleste de lemn, ca sa nu fie tentati sa respire inainte de soroc.

Pe puntea vasului, desfaceau cochiliile cu o lama tot din lemn, spre a nu rani scoica, iar daca o gaseau sterila, o aruncau la loc in apa, in speranta unei viitoare productii perlifere. Munca se vadea deosebit de grea si de riscanta, solutie de vietuire pentru saracii care adesea imprumutau bani de la stapan sau de la capitanul flotilei de dauh-uri in contul perlelor pe care visau sa le aduca la lumina. Cei mai multi ajungeau sa-si piarda auzul, fara sa poata scapa insa de un vajait continuu in urechi, din cauza presiunii apei asupra timpanelor.

Culorile peninsulei

Cerul Qatarului e de un albastru pal, infestat parca de exhalatia alburie a unor vapori. Doar iarna azurul da sa se invioreze. Sub cerul acesta, se intind monocrome desertul si marea, iar pe fundalul lor, foiesc barbatii in alb si femeile in negru. Crestetele barbatilor se racoresc sub un fel de panza ale carei falduri coboara pe umeri. Sunt invesmantati intr-un soi de camasa pana la glezne si poarta sandale. Femeile in schimb au fata si parul acoperite, imbraca o abaya la fel de neagra ca toate celelalte piese, iar in picioare au ghete.

Nu li se vad decat ochii si palmele. Drept care, pe dosul acestora, deseneaza cu hena, un extract vegetal brun-roscat, fel de fel de ornamente care, pe suprafete atat de mici si atat de solicitate, joaca rolul celor mai pretentioase machiaje. Aceasta vestimentatie este expresia versiunii wahhabite a islamului practicat in Qatar, care insa, in pofida asteptarilor, nu atinge accente severe. Faptul explica reusita convietuire a traditiei cu elanul economic avangardist.

Forta energetica a acestui fenomen o reprezinta sotia emirului, principesa Moza al-Misnad. A intemeiat la Doha un oras educational, cu reprezentante ale unor mari universitati americane si europene, a construit aici laboratoare, centre de cercetare si de pregatire a femeilor, de smulgere profesionala a lor din inertiile trecutului. De toate aceste programe se ocupa Fundatia Qatar, condusa de principesa si avandu-l ca adjunct si ca raza laser pe Saif al-Hajari. „Acceptam noul, asimilam orice revolutie, cu conditia ca oamenii care vin aici sa ne respecte“, spune el, gandindu-se la multe.

Beduinul lui Saint-Ex
Nu numai densitatea programului organizat de Cristina Stuparu si stilul ei de ucenic vrajitor turat la maximum lasa impresia unei inalte viteze de croaziera a micului Qatar prin Univers... Tehnologia celei mai recente clipe domina pretutindeni. Totusi, alaturarea de lumi, una apusa si alta care tocmai o inghite pe prima, se impune de asemenea. Este ca in acea poveste adevarata a lui Saint-Exupery al carui avion aterizeaza fortat in vestul Saharei. Singur la bord, pilotul coboara si mestereste la aparat. Un beduin se da si el jos de pe camila sa si prinde a admira masinaria. „Vezi, ii spune Saint-Ex incantat, cu pasarea asta de fier eu strabat in doua ore drumul pe care tu il faci intr-o luna!“ „Bine, raspunde arabul, dar in restul timpului... ce faci?...“

Foto: Red Dot, Photoland