Prima pagină Cultura

Ney si noi

dr.Adrian-Silvan Ionescu | 12.15.2008 | ● Vizualizări: 159
Ney si noi     no tags + zoom
Galerie foto (5)

Ce poate fi mai recompensant pentru un iubitor al istoriei decat o „calatorie“ in trecut? Si cum poate fi aceasta intreprinsa in lipsa unei utopice Masini a Timpului? Foarte simplu: prin afilierea la un grup de reconstituire (reenactment, in engleza) dedicat inscenarii momentelor epocale din istoria omenirii. La un asemenea eveniment a participat si dr. Adrian-Silvan Ionescu. Iata povestea lui.

Deja veterani ai unor razboaie din ultima parte a istoriei moderne si contemporane (1877, Razboiul cel Mare), am decis sa incercam si experienta unei campanii de pe la inceputurile acestei perioade. In consecinta, ne-am luat echipamentul necesar si am plecat spre Waterloo. Era vineri, 20 iunie (la doua zile dupa data istoricei batalii). Am ajuns dupa-amiaza la Plancenoit, unde era stabilita tabara franceza. Trupele aliate britanice si belgiene erau gazduite in incinta Castelului Hougoumont. Am gasit un campament in curs de constituire: in iarba erau infipti tarusi intre care erau intinse sfori ce delimitau spatiul destinat asezarii corturilor. Ne-au fost oferite paie pentru asternut si lemne pentru foc. Am extras paiele dintr-un stog enorm, pe care se zbenguiau cativa copii voiosi, folosindu-l drept derdelus. Atunci am simtit si noi cat sunt paiele de grele! Cateva buturugi au fost alese pentru a sluji drept masa si scaune.

Inspectie in tabara franceza

In fata corturilor vecine, era deja o intensa activitate: unii isi scoteau hainele civile, moderne, si imbracau uniforme, altii isi curatau armele sau isi lustruiau incaltamintea, iar un tobosar strangea corzile pentru a intinde mai bine pielea instrumentului sau. Ne-am pus si noi uniformele si am plecat sa inspectam tabara. O alee despartea doua siruri de corturi. Pe aceasta, la distante egale, fusesera sapate gropi in care se aprinsesera focuri strasnice, deasupra carora sfaraiau deja tigai sau abureau ceaune mari, innegrite de vreme si de indelunga lor folosire, pe care le supravegheau cu ochi expert vivandiere aprige. Sotii lor, doar in pantaloni si veste albe, incaltati cu saboti si cu boneta de cazarma data pe ceafa, despicau lemne sau aduceau apa. Multi tineau intre dinti pipe albe, de lut. Erau si cativa care, ignorand epoca in care se „mutasera“, nu se puteau abtine sa nu-si aprinda o tigara cu filtru. Totusi, alte semne ale contemporaneitatii nu se prea vedeau: telefoanele celulare, ceasurile de mana si ustensilele de bucatarie din plastic ori inox fusesera excluse din uz, spre lauda participantilor, care se putusera abstrage astfel din realitatea imediata.

Ceva mai departe, peste drum de tabara infanteriei, se afla tabara cavaleriei. In fata corturilor, pe capre de lemn, erau asezate seile, sabracele si restul harnasamentului; alaturi fusesera rezemate cuirase si sabii, in garzile carora stateau infipte casti sau caciuli. Sursa de apa potabila – un furtun conectat la teava unei cismele – se afla chiar langa caii legati la conovat. Pentru a te aproviziona, trebuia sa infrunti riscul de a primi o copita undeva in clipa cand treceai printre bidiviii ce fornaiau nervosi, iar apoi sa te proptesti pe cele cateva caramizi bine infipte in namolul care mustea in jur si sa intinzi mana pe sub un gard de sarma ghimpata spre a ajunge sa-ti umpli plosca. Curand, s-a lasat seara. Grupurile s-au strans in jurul focurilor, discutand cu insufletire si gesticuland larg, cu lingura de lemn sau cu stacana de cositor in mana. In fata fiecarui cort era cate un felinar, aninat de un carlig de fier infipt in pamant. Focul trosnea, iar scanteile se inaltau spre cerul intunecat ca niste artificii. Incepuse sa bureze, dar nimeni nu se sinchisea. Cantece si rasete voioase se ridicau din toate colturile taberei. In lumina sovaielnica a flacarilor, totul devenise spectral. Incet-incet, tabara s-a cufundat in tacere.



Ora de instructie

Am dormit excelent pe paiele moi si in aerul curat ce patrundea prin deschizatura cortului. Avuseseram norocul sa nu petrecem o noapte de nesomn in ploaie, pe pamantul gol, asa cum li s-a intamplat combatantilor din ambele tabere in 1815. Nu fusese necesar nici sa ne sculam la sunetul goarnei, caci ne treziseram demult, la lumina soarelui de vara ce aburea foaia alba a cortului. Personal, am luat micul-dejun frugal din merindele aduse de acasa: carnati uscati si o felie zdravana de paine neagra. Iar in loc de ceai ori cafea, am baut apa, ca asa e la vreme de razboi! Ceilalti camarazi, ingrijiti cum se cuvine de femeile care-i insoteau, se regalau cu omlete si sorbeau cafele fierbinti – dar de bietii romanasi pierduti printre straini cine sa se ocupe?

Ofiterii si-au facut aparitia si au adunat trupa. Am fost inclusi intr-o unitate „internationala“, Regimentul 85 Infanterie de Linie, format din belgieni, olandezi, italieni, cativa englezi si noi, valahii. Aceeasi diversitate era si in uniformele si insemnele regimentare de pe ceacourile soldatilor. Faceam parte din sectia a doua a celui de-al patrulea pluton. Capitanul nostru era un american cu barba scurta, rosie, inspicata si cu chelie ascunsa sub bicorn. Explicand planul de lupta si programul pe care urma sa-l indeplinim, se adresa oamenilor in engleza, iar vorbele sale erau traduse in franceza, olandeza si flamanda de un sergent rotofei si poliglot, imbracat cam neglijent, cu o jacheta alba, si tinand in mana o nuielusa. Ordinele ne erau date, totusi, in franceza, cu accentul de rigoare. S-a facut instructie si comenzile au fost executate foarte corect. La un moment dat, pe langa noi au trecut, in galop, trei calareti. Unul mi-a atras atentia imediat: era inalt si subtire, iar pe cap purta un bicorn cu o bordura de pene albe, de strut.
- E Ney! a soptit camaradul de langa mine.
Era chiar „bravul bravilor“, maresalul Ney!

La cumparaturi in tabara inamica

Dupa vreo ora de instructie, ni s-a dat liber. Un camarad ne-a informat ca, la Hougoumont, functioneaza un targ de unde ne putem completa echipamentul. Ne-am deplasat acolo, in plina tabara britanica. Era la fel de ordonata si curata ca a noastra. Chiar in momentul cand intram, am intalnit doua fetite de 4 si 6 ani, care trageau un carucior cu un sac de gunoi. Cu chipurile lor angelice, incadrate de carlionti blonzi, fetitele pareau modelul ideal al lui Victor Hugo pentru Cosette din Mizerabilii. O activitate febrila stapanea locul: gradatii isi mustruluiau subordonatii, niste scotieni isi impleteau unii altora pletele in cozi, altii isi aranjau tinuta sau stateau tolaniti pe iarba dupa ce-si luasera micul-dejun. Focurile inca fumegau. Trei pipers scotieni suflau, cu foc, in cimpoaiele lor. Un vajnic sustinator al coalitiei antinapoleoniene plantase in fata cortului o mascota cu valente premonitorii: pe o cruce minuscula era rastignit imparatul Napoleon, in vreme ce, la picioarele sale, statea de straja un soldat britanic de aceleasi dimensiuni. Sub un cort larg erau intinse mese de lemn, pe care fusesera asezate marfuri: amnare, cremene pentru pusca, felinare, tacamuri din metal, blide si cani, pipe din lut, catarame, curele si cartusiere, incaltaminte din piele sau saboti de lemn, manusi obisnuite de lana sau manusi albe pentru marea tinuta si tot ce-i era necesar soldatului in campanie. Noi am cumparat saboti, ca sa beneficiem de minimele comoditati ostasesti din clipele de repaus. Tot acolo se afla punctul de adunare a ofiterilor superiori si statul major – o stralucitoare expozitie de uniforme, fireturi, penaje si decoratii.

Intalnire cu imparatul

Ne-am deplasat apoi la ultimul cartier general al lui Napoleon, unde era in plina desfasurare o ceremonie de inaltare la gradul de caporal a soldatilor merituosi. La eveniment asistau imparatul, maresalul Ney si tot statul major. Rustam, mamelucul suveranului, se tinea tot timpul in prejma stapanului, si calare, si pe jos. Purta turban vargat, vesta verde si salvari rosii, diferentiindu-se de restul prin exotismul vesmantului sau oriental. Dupa ceremonie, Napoleon s-a retras in cortul sau spatios, si-a scos palaria si redingota gri si s-a trantit, comod, pe un scaun pliant, de campanie. Ne-am intors in tabara, iar la orele 15.00 s-a sunat adunarea, pentru a fi trecuti in revista de imparat. Pe un cal alb, acesta a trecut prin fata noastra in uralele care izbucneau, spontan, din toate gatlejurile. Apoi s-au rupt randurile si ne-am intors la corturi, unde am beneficiat de cateva ore de odihna. Cativa voluntari s-au adunat la cortul sergentului pentru a rula cartusele din hartie de ziar umplute cu pulbere neagra ce urmau a fi folosite curand.

Citeste continuarea in pagina a 2a

Marsul

La orele 18.00 ne-a fost distribuita munitia. Am fost incolonati si am pornit intr-un mars de vreo 7-8 kilometri, cu intregul armament si echipament, spre campul de lupta. Un caporal chipes, insotit de nevasta si de fiica adolescenta, ne imbarbata cantand, cu glas melodios, La Carmagnole si Auprès de ma blonde. Uneori, ne alaturam la refren. Din loc in loc, eram opriti pentru a ne mai odihni si pentru a lasa sa treaca trupele calari. Dintr-un firesc imbold camaraderesc, se aclama „Vive la cavalerie!“ sau, dupa caz, „Vive les cuirassiers!“ ori „Vive les hussards!“ Calaretii ne zambeau cu satisfactie si recunostinta. Coloana infanteriei era urmata de un mare grup de femei, sotiile combatantilor, unele cu copii dupa ele. Se faceau utile dand apa sau bomboane celor osteniti – iar acestia nu erau putini. In preajma campului de lupta, acest cortegiu in fuste a fost oprit si, in ciuda protestelor, indepartat de catre jandarmi.

Prima batalie

Cand am ajuns noi, lupta deja incepuse. Niste artileristi piperniciti trageau, cu mare efort, tunul si-l asezau in baterie chiar in stanga noastra. Au deschis focul: bubuiturile ne asurzeau, iar fumul ne invaluia inecacios. Imparatul si aghiotantii sai observau lupta din spatele nostru. Imediat s-au inaltat urale de „Vive l’Empereur!“, iar el ne-a facut un semn prietenesc, fluturand  mana in care tinea cravasa. Am inaintat si ni s-a ordonat sa incarcam armele – operatie in 12 timpi. In fata noastra, pe cerul asfintitului, se profilau englezii, comandati de un ofiter obez. Din cand in cand, linia rosie a uniformelor lor disparea in norul de fum alb al impuscaturilor. Am tras si noi o salva. Subofiterii incercau sa pastreze formatia. Ne impingeau de la spate spre a fi cat mai apropiati unul de altul, umar la umar, si lipiti de tragatorii din prima linie, pentru a spori eficienta unui foc concentrat, dar si pentru a evita accidentele pe care le putea provoca pusca vecinului. (Dupa lupta, amicul meu roman avea parul parlit la tampla stanga si pe ceafa, de la pusca soldatului de langa el.) S-a ordonat foc de voie si fiecare tragea cat putea de des. Deodata, pusca tovarasului meu a bubuit mai puternic decat de obicei, iar reculul a facut ca patul sa-i sara din umar, inspaimantator de periculos, spre falca mea. Daca nu m-as fi ferit, probabil ca eram unul dintre primii raniti ai luptei. Nu am aflat care a fost cauza acelei grozave detunaturi – probabil un cartus umplut cu o cantitate mai mare de pulbere.
Soldatii erau negri pe maini si pe fata de la fumul impuscaturilor; dare intunecate de pulbere le inconjurau buzele, pentru ca hartia cartusului trebuia rupta cu dintii. Mie mi s-a blocat pusca dupa cateva focuri, fapt obisnuit la 1815. Nu am mai putut trage, dar am ramas in formatie.

Un camarad m-a intrebat, cam ironic: „Esti curat inca?“ (Se pare ca multi isi faceau un titlu de mandrie din a fi murdari, ponositi si nerasi, spre a semana mai bine cu soldatii lui Napoleon din timpul celor 100 de Zile.) Ne-am retras in sat si luptele au continuat pe strazi. Maresalul Ney, descalecat, cu parul valvoi si sabia in mana, conducea ultima rezistenta. -au incins lupte corp la corp. Un sapeur urias, ce mirosea a bautura – caci inca de cand porniseram in mars se impartasise din plostile unor camarazi – facuse prizonier un englez la fel de voinic ca el si incerca sa-l doboare tragandu-l de cureaua cartusierei. Niste scotieni sarisera sa-si salveze tovarasul. Am incercat sa-l ajut pe vlajganul de sapeur, dar britanicii ne-au coplesit si l-au eliberat pe puscasul regal. Eram cu totii obositi. Multi dintre cei vlaguiti se aruncasera la pamant si faceau pe mortii. Vivandierele, cu faclii in maini, se strecurau printre ei si-i intorceau cu fata in sus, ca pentru a-i recunoaste. Se facuse ora 21, se intunecase si lupta a incetat. Am fost incolonati si, in aplauzele publicului, am pornit in mars pe drumul de la venire. Ajunsi in tabara, am cazut morti de oboseala pe maldarele de paie, fara a ne mai spala ori a manca. Asa e la razboi!

A doua batalie

Din cauza efortului din ajun, a doua zi dimineata, uniforma imi era inca umeda de transpiratie. Am intins-o la soare, pe cort, spre a se zvanta, dar nu a avut timp sa se usuce complet, caci s-a sunat adunarea si iar am plecat, incolonati, la lupta. Desi era inca devreme, Soarele dogora, iar echipamentul ni se parea mai greu decat in ziua precedenta: ranita, cartusiera, plosca facuta dintr-o tartacuta si, mai ales, pusca. Am ajuns pe un teren agricol din preajma Castelului Hougoumont. Inaintam cu greutate prin lanurile de orz inalte pana la burta cailor. De cealalta parte a campului, se vedeau fluturand semete steagurile britanice. Artileristii si-au adus iar tunurile langa noi si ne-au incadrat. Cuirasierii si vanatorii calari francezi au pornit la atac, condusi de maresalul Ney si sustinuti de uralele infanteriei. Cred ca ei se distrau cel mai bine, caci porneau chiuind la galop si glumeau fie intre ei, fie cu englezii care formasera careul. Dar mai si sufereau accidente. Un cal s-a impiedicat si, in cadere, si-a prins calaretul dedesubt. Armasarul s-a ridicat imediat si a luat-o la goana fara stapan, care a ramas la pamant. Desi momentul era dramatic, sergentul nostru a glumit, spre a ne incuraja: „Vedeti? E mai bine la infanterie: esti pe propriile picioare...“

Din rezerva, unde ne aflaseram pana atunci, am fost dusi in prima linie. Camarazii strigau „Mort aux anglais!“ si isi descarcau armele spre tunicile rosii. Din flanc am fost atacati de belgieni si ne-am aparat cu furie, pana a intervenit cavaleria noastra si ne-a despresurat. Am facut cativa prizonieri. Cu unii, care ne erau cunoscuti de la alte reinscenari, ne-am strans mainile si ne-am imbratisat. Apoi a urmat o sarja a cavaleriei britanice asupra noastra si ne-am strans in careu spre a rezista socului. Nici urma de Scots Greys in armata inamica si nici de vreun comandant legendar precum ducele de Uxbridge: cavaleria engleza era formata aproape exclusiv din amazoane dragute si surazatoare, care abia isi atingeau sabia de cate o teava de pusca de-a noastra. In linia tragatorilor se strecurau si fotografii profesionisti, pentru a lua imagini cat mai veridice. Ca sa nu distoneze, purtau uniforme sumare, de necombatanti, dar erau inarmati cu aparate bune, cu obiective mari – adevarate tevi de tun pe care le ascundeau sub manta. S-a dat semnalul incetarii focului. Era deja ora pranzului si se facuse foarte cald. Vivandierele se invarteau printre soldati si le dadeau apa ori, la cerere, le-o turnau pe capul infierbantat si pe sub guler, pe spinare. Incolonati, am trecut printre sirurile de spectatori. La un moment dat, capitanul nostru glumet a ordonat sa facem front spre public, sa punem baionetele la arma si sa simulam un atac. Am facut cativa pasi spre asistenta, cu chipuri fioroase si urland salbatic, dar spectatorii nu s-au speriat, ci ne-au apludat.

Napoleon a invins!

Desi faptul istoric a fost cu totul altul, de data aceasta marele invingator parea a fi Napoleon. Englezii se facusera nevazuti de pe camp. Nu observasem a fi existat vreun interpret al lui Wellington in partea adversa. Imparatul, calare pe calul sau alb, a primit surazator defilarea trupelor care se retrageau de la locul luptei si se concentrau de-o parte si de alta a arterei principale a localitatii Waterloo, chiar in fata cafenelei Wellington, spre a-l aclama frenetic atunci cand a trecut, insotit de maresalul Ney, de Rustam si de stralucitorul sau stat major. Toti am dat onorul. Batranii cu barba colilie din Vechea Garda aveau ochii scaldati in lacrimi de bucurie. Fanfara interpreta, viguros, marsul imperial si alte melodii din epoca. Un venerabil sapeur cu mustata rasucita si cercel in ureche – figura cunoscuta noua de la Austerlitz – facea cativa pasi de dans si, imitand gesturile femeiesti, isi tinea, cu delicatete, coltul sortului alb, apoi se invartea in jurul pustii in teava careia isi asezase caciula de urs pe care, in final, a sarutat-o cu afectiune, ca pe o fiinta draga.
Am revenit in tabara. M-am prabusit, epuizat, pe patura. Nici nu am simtit cand a fost demontat cortul si am ramas sub razele toride ale Soarelui. Adormisem si visam: „...Asa a fost la Waterloo... Ney si noi!“ Am fost trezit la realitate de tacanitul aparatului unui fotograf care isi completa portofoliul de campanie cu imaginea unui grenadier ostenit: „Ce contrast admirabil, patura rosie, pantalonii albi si tunica albastra – un adevarat tricolor francez!“

Tag-uri: Ney | maresal | napoleon | Waterloo | razboi