Prima pagină Cultura

Jain – calea omului spre a deveni zeu

Mihaela Stanescu 01.03.2012 | ● Vizualizări: 1695
Jain – calea omului spre a deveni zeu     jainism, religii, india, credinte, divinitate, zei, cultura, karma + zoom
Galerie foto (10)

Dintre multele privelişti uimitoare cu care India îţi izbeste ochii, una cu adevarat înmărmuritoare este cea a unui bărbat gol care, cu o măturică de pene, curăţă cu grijă locul unde urmează să păşească, după care, cu infinită atenţie, pune piciorul pe pământ. Şi apoi, iar şi iar, la fel, pas după pas.

Turistul occidental obişnuit scoate repede aparatul de fotografiat şi încearcă să surprindă şi să păstreze - ca sa o arate celor de acasă - bizara imagine a omului în pielea goală, în care nu vede decât una dintre multele ciudăţenii ale Indiei, care i-au oferit atâtea subiecte de pozat de câteva zile încoace. Imaginea digitală a "nudistului cu măturica" ajunge în colecţia de poze, iar imaginea mentală, în colecţia de amintiri, categoria "ciudăţenii indiene", alături de vacile care stau tolănite în mijlocul drumului, încurcând circulaţia, sau dau iama prin pieţe şi crănţăne legumele de pe tarabe, fără că nimeni să îndrăznească să le alunge.
La urma urmei, de asta s-a dus în India, ca să vadă chestii ciudate şi exotice. Dar, apropo, ce e cu tipii ăştia care umblă în pielea goală pe stradă şi tot dau cu măturica? Păi, sunt nişte călugări dintr-o sectă de-a lor. Jainişti parcă le zice…

Foarte mulţi văd în jainism doar atât: o ciudată religie indiană, ai cărei adepţi umblă în pielea goală pe străzi. Dar dincolo de această interpretare - mostră perfectă de gândire reducţionistă de tip turistico-occidental - există şi evoluează, de mii de ani, o filosofie complexă, o religie mişcătoare şi plină de sensibilitate, despre care lumea occidentală ştie, într-adevăr, prea puţin.

Jainismul diferă de multe alte religii (de cele mai multe, de fapt) prin crezul său profund original în privinţa divinităţii: fiecare suflet este, potenţial, divin. Nu există nici o Fiinţă Supremă care să fi creat, să păstreze sau să aibă puterea de a distruge Universul; acesta există, pur şi simplu, şi nu are nici început, nici sfârşit. Fiecare fiinţă vie are un suflet şi fiecare poartă, încă de la naştere, putinţa de a deveni o zeitate.

Sufletul omului poate fi imperfect, nu îndeajuns de evoluat, aflat încă pe calea lungă ce duce spre desăvârşirea spirituală, dar scânteia divinităţii există în el, iar omul e singur responsabil de ceea ce face cu acest suflu divin cu care s-a născut. Fiecare trebuie să se străduiască, în viaţă, ca prin practicarea Cunoaşterii Drepte, a Purtării Drepte şi a Viziunii Drepte (numite Cele Trei Nestemate ale Jainismului) să urce pe scara evoluţiei spirituale.



Jainismul se remarcă şi printr-o viziune originală asupra conceptului de karma. Dacă în alte religii indiene, karma reprezintă faptele/acţiunile noastre şi efectele lor în viaţa prezentă şi în cele viitoare, jainiştii consideră karma drept un soi de praf invizibil, care se prinde de suflet, atras de ceea ce face omul, de ceea ce spune şi chiar de ceea ce gândeşte. De aceea, învăţătura jainistă predică abţinerea chiar de la gândurile negative despre ceilalţi: gândind rău despre altul, vei suferi tu însuţi o sporire a cantităţii de karma negativă. Iar emanciparea - eliberarea sufletului - este văzută că o curăţare de toată această karma "rea", care încarcă sufletul, împiedicându-l să acceadă la divinitate. Vestea bună este că orice om are puterea - prin strădanie, fireşte - de a se scutura de povară karmică, îndreptându-se spre iluminare sufletească.

Adepţii actuali ai jainismului se consideră urmaşi ai aşa-numiţilor Jinas (învingători) - fiinţe umane înaintate spiritual, capabile să-i conducă şi pe ceilalţi, prin învăţăturile lor, pe calea desăvârşirii. 24 de Jinas cu totul deosebiţi au jalonat istoria jainismului indian, ei fiind cunoscuţi că Tirthankaras; ultimii doi şi cei mai vestiţi tirthankaras au fost Shri Parsva (872 - 772 i.Hr) şi Shri Mahavir (599 - 527 i.Hr.).

Călătoria spirituală porneşte de la admiterea existenţei a două feluri de suflete: cele "pământeşti" sau "lumeşti" (samsarin) care n-au reuşit încă să se lepede de karma, fiind încătuşate încă de lanţurile care le leagă de lumea înconjurătoare, şi cele "eliberate" (siddha), care s-au desprins de constrângerile lumii, din ciclul temporal al vieţii şi al morţii şi astfel devin libere, învingând spaţiul şi timpul.
Sufletele lumeşti se incarnează sub felurite forme în cursul călătoriei lor prin timp: umană, sub-umană (animale, plante), supraumană (zeităţi) sau demonică.

Spre deosebire de alte religii, doctrina jainistă afirmă că omul trebuie să realizeze singur această creştere spirituală, ce culminează cu atingerea statutului zeiesc. Nici un ajutor divin nu îi va fi acordat, nici un fel de "har divin" nu va pogorî asupra lui. Omul şi numai el singur e răspunzător de acţiunile sale şi de ceea ce va deveni.

Cinci principii etice stricte călăuzesc viaţă adepţilor jainismului, dar gradul în care sunt respectate este diferit în lumea laică faţă de cea a călugărilor/călugăriţelor Jain.

1. Non-violenţă (Ahimsa), care merge mult dincolo de simpla interdicţie de a ucide ceea ce e viu. Nici insulta nu e permisă, nici chiar gândurile urâte, iar non-violenţa include şi acceptarea părerii altora, o minte deschisă, tolerantă în faţă diversităţii de opinii. De acest principiu se leagă şi unul dintre aspectele exterioare cele mai frapante ale practicilor călugărilor jainişti - curăţarea spaţiului din faţa lor (cu mătura de pene deja menţionată) pentru a evita să strivească vreo gânganie, căci fiecare fiinţă are un suflet şi fiecare dintre ele merită respect. Din acest principiu decurge şi practică strictă a vegetarianismului.
2. Adevărul (Satya): spune întotdeauna adevărul, într-un mod nejignitor.
3. Respectul faţă de proprietate (Asteya): nu lua nimic din ceea ce nu fost oferit de bună voie.
4. Puritatea (Brahmacharya), mai concret abţinerea de la plăcerile senzuale, e interpretată diferit în cazul monahilor şi al laicilor. Călugării şi călugăriţele Jain practică un celibat strict; în schimb, adepţilor laici li se pretinde numai monogamia şi fidelitate în relaţia de cuplu.
5. Desprinderea de lume (Aparigraha) - de oameni, de locuri, de bunurile materiale. Călugării care rătăcesc din loc în loc, nestabilindu-se nicăieri, fără a poseda nici măcar un veşmânt cât de simplu, sunt imaginea care ilustrează acest precept. Dar nu toţi jainişti sunt călugări ori călugăriţe, după cum nici toţi călugării jainişti nu umblă goi. În funcţie de curentul din care fac parte, unii dintre călugări şi toate călugăriţele jain poartă veşminte - simple, de culoare albă.

Jainismul e una dintre cele mai vechi religii născute în India. Aici are aproximativ 10 milioane de adepţi şi există câteva comunităţi Jain în vestul Europei, America de Nord, Australia. E o religie minoritară, dar care a influenţat surprinzător de mult alte religii, precum şi aspecte etice, politice şi economice ale civilizaţiei indiene. Se spune că bibliotecile cele mai vechi din India sunt jainiste, iar printre adepţii acestei religii există dintotdeauna cel mai mare procentaj de ştiutori de carte - poate pentru că în sânul jainismului există o îndelungată tradiţie a studiului, care a dat Indiei mari învăţaţi.

E o religie cu multe aspecte fascinante, de la viziunea cosmologică proprie, până la practicile ascetice care includ postul negru o zi pe săptămâna şi pot culmina cu "postul până la moarte", un obicei care a stârnit în ultima vreme controverse. E vorba despre practica numită Santhara sau Sallekhana -- micşorarea treptată a cantităţilor de hrană şi apă, într-o perioadă îndelungată (care poate ajunge şi la 10-12 ani) până când cel care doreşte să se scuture, astfel, de toată karma se stinge de inaniţie. Ar fi complet greşit s-o numim sinucidere lentă; acesta e un concept occidental, cu conotaţii negative, în vreme ce Santhara e considerată, în religia Jain, înălţătoare, sfântă, plină de demnitate şi vrednică de laudă.

În sânul jainismului s-au format, cu timpul, două curente principale: Svetambara ("îmbrăcaţi în alb") şi Digambara. Adepţii Svetambara, atât bărbaţi cât şi femei, poartă veşminte albe, simple. În cultul Digambara, călugării (nu şi călugăriţele) nu poartă obiecte de îmbrăcăminte. Totuşi, ei nu se consideră goi, ci "înfăşuraţi în tot ceea ce îi înconjoară", fie el mediu natural sau spaţiu urban. În concepţia lor, hainele nu sunt decât o povară inutilă; reprezintă legătură cu lucrurile pământeşti, cu nevoile fizice de confort, obstacole care trebuie depăşite pentru a atinge desăvârşirea sprituala.

Un călugăr Digambara nu trebuie să poarte cu el decât două obiecte: mătura din pene şi un recipient pentru apa. Cu acest "echipament" minim, el poate deveni unul dintre călugării rătăcitori ai Indiei, străbătând mii de kilometri într-o viaţă, ferind din calea sa vietăţile mărunte, mâncând o data pe zi şi hrănindu-şi mintea cu gânduri bune despre tot ceea ce se află în jurul său.

Aşadar, ceea ce turistul neştiutor a zărit şi a încercat să fotografieze nu era un excentric oarecare, numai bun de a fi pozat şi arătat altora, ci un om ce aspira să devină zeu şi care, încercând să-şi desprindă de pe suflet zgura pământească, îşi urma calea lui aspră spre divinitate, păşind măsurat, hotărât şi senin, pe urmele crezului său spiritual.