Sub semnul crucii

02 11. 2009, 06:00

Crucea reprezinta un punct de referinta de o fundamentala importanta, nu doar religioasa, ci si istorica si culturala. In ultimii ani, analizele antropologilor au pus in lumina marile contradictii care sunt si acum legate de utilizarea crucii in diferite contexte ale vietii de zi cu zi, si felurile in care, de-a lungul timpului, s-a modificat atat utilizarea, cat si perceptia asupra acestui simbol, sacrosant pentru religia crestina.

„Astazi intelegem un lucru despre care secolul XIX nu putea avea nici macar un presentiment, adica faptul ca simbolul, mitul, imaginea apartin substantei vietii spirituale, ca este posibil sa le maschezi, mutilezi, degradezi, dar ca nu vor putea fi extirpate niciodata… Imaginile, simbolurile, miturile, nu sunt creatii iresponsabile ale psihicului; ele raspund unei necesitati si indeplinesc o functie importanta: aceea de a dezvalui modurile de a fi cele mai secrete ale fiintei. Rezulta de aici ca studiul lor ne permite sa cunoastem mai bine omul, omul tout court, cel care inca nu s-a impacat pe deplin cu limitarile istoriei”, scria Mircea Eliade in „Imagini si Simboluri”.

Reprezinta unul dintre acele simboluri care, sub forme diferite, se regasesc aproape pretutindeni, inca din cele mai indepartate timpuri: gravata si pictata inca din timpurile preistorice pe materiale sau obiecte culturale ale fiecarei culturi protoistorice. Simbolul este evident in ceramicele eneolitice din Mesopotamia si din Egipt, ca decoratiune in interiorul recipientelor circulare; apare si in iconografia proprie anticului teritoriu grec al Eladei, dupa cum o atesta de exemplu o relicva datand de la 2700-2600 i.Hr, o cupa ritualica ornata cu numeroase cruci, conservata la Muzeul din Corint.

Potrivit celei mai acreditate conceptii antropologice, raspandirea figurii crucii, detectabila in culturi indepartate in timp si spatiu, se afla intr-o stransa legatura cu propagarea ideii primordiale a omului parte dintr-un univers cvadripartit, a carui reprezentare grafica ar fi.

O relatie deosebita ar fi si cea pe care crucea o are cu soarele. Potrivit simbolistilor, aceasta legatura s-ar evidentia atat prin integrarea crucii intr-un cerc reprezentand discul solar, cat si prin imaginea crucii „gammate” (zvastica, svastika).

Povestea unei pasiuni

In anumite traditii filosofico-religioase orientale, uniunea crucii cu cercul a constituit un element structural de baza pentru figuri de meditatie trascendentala numite acum „mandàla”.Crucea inscrisa intr-un cerc, dincolo de principiu cosmologic, a simbolizat si diviziunea anului in patru parti, in timp ce din punct de vedere al axei verticale care uneste la modul ideal zenitul de nadir a ilustrat raportul simbolic cu asa-numita „axa a lumii”.

Coexistenta ambelor figuri este documentata incepand cu secolul XIX i.Hr, nu numai in toate regiunile din bazinul mediteranean, ci si in cele din Orientul Mijlociu si Extremul Orient, pana in Tibet si Nepal, Pakistan si India. Imaginile zvasticii si crucii inscrise in cerc au supravietuit in secolele succesive si, incepand din perioada renascentista europeana, au devenit obiect de studiu aprofundat pentru literati si filosofi. Unii simbolisti sustineau totusi ca ea nu ar fi fost legata de conceptul primordial de univers si de ciclul solar zilnic, ci de insasi conceptul de viata, de fapt de originea vietii in orice forma a acesteia, ca reprezentare pura.

Traditiile crestine au fost, insa, cele care au imbogatit intr-un mod fabulos simbolismul crucii din punct de vedere religios, in cruce fiind sintetizata atat istoria salvarii umanitatii, cat si patimile Mantuitorului.

A fost mai mult decat o imagine simbolica a lui Hristos. S-a identificat cu istoria lui umana, cu persoana si cu catehismul lui. I s-au dedicat festivitati si i s-au cantat imnuri sacre, ca si cum imaginea i s-ar fi identificat total cu cel mort pe lemnul ei.

Au fost create chiar si legende cu privire la originile crucii lui Hristos, precum cea potrivit careia lemnul din care ar fi fost facuta ar proveni dintr-un copac misterios plantat de Seth pe mormantul lui Adam. Dupa moartea lui Hristos, copacul si-ar fi intins ramurile cuprinzand intreg pamantul. Simbolismul legendei este evident: pare a nu exista o alegorie mai puternica cu privire la identificarea crucii cu salvarea spirituala si cu viata eterna a oricarei fiinte umane.

Inceputul si sfarsitul

Traditia crestina, in decursul secolelor, a elaborat doua tipuri simbolice de cruce, cea a „patimilor” si cea a „invierii”: prima aminteste de suferintele si moartea lui Cristos, a doua de victoria asupra mortii. Forta simbolului s-a manifestat in crestinismul primitiv in asa-numita „cruce mistica”, care in general era scrijelita in piatra sau in marmura in lacasurile de cult. In forma ei esentiala, crucea mistica este compusa dintr-o cruce-tau latina, inscrisa intr-un dublu oval, poarta literele grecesti alfa si omega (inceputul si sfarsitul) si anagrama lui Hristos. Doi porumbei se afla pe laturile bratului inferior vertical, in timp ce un sarpe rasucit este inlantuit si strivit sub greutatea crucii. In inscriptie apare si cuvantul latinesc „salus” (salvare), scris la baza crucii si menit a sustine reprezentarea simbolica a ansamblului.

Imaginea acestui tip de cruce a fost indicata de cercetatori drept unul dintre simbolurile initiatice ale Ordinului Templierilor, alaturi de crucea denumita si „nodul lui Solomon”; aceasta din urma este o imagine extrem de veche, fiind deja uzitata in iconografia ebraica pentru a desemna uniunea cerului si a pamantului in numele lui Dumnezeu, dar si in mozaicurile romane, cu scop (cel putin asa se crede) pur decorativ.

In traditiile religioase ebraice si protocrestine, figura crucii a fost foarte utilizata in ceremoniile de cult cu tenta ezoterica, in care era foarte pronuntata trimiterea la cosmologie si la sensul creatiei universului vizibil si invizibil.

Se considera ca autorii medievali ar fi imprumutat de la Parintii Bisericii tema „crucii cosmice”, valorizate si de Sfantul Augustin in textul „In Genesim ad litteram”; de altfel, pe parcursul Evului Mediu si tot mai mult in epoca Renasterii, simbolistii au observat si mai apoi aprofundat, notiunea de asemanare a figurii crucii cu formele prezente in natura (de exemplu, omul cu bratele intinse ar reprezenta crucea).

Totusi, in primii ani ai crestinismului, din cauza oprobiului asociat acestui instrument de executie capitala, simbolul se spune ca ar fi fost acceptat cu oarecare ezitare de Parintii Bisericii (de altfel, primul simbol al crestinilor nu a fost crucea, ci un desen asemanator unui peste care simboliza numele Mantuitorului) .

Cuvantul „cruce” deriva cel mai probabil din sanscrita, din „krugga” care insemna „baston”; grecii o numeau „stauròs”, „par”; evreii „es” (copac). Aceste denumiri indica originea ei primitiva ca instrument al supliciului: un copac sau un par de care erau tintuiti condamnatii cu piroane, ori legati cu funii ori trasi in teapa.

De-abia in epoca romanica a fost recunoscuta crucea drept simbol al triumfului vietii asupra mortii si, prin extindere a conceptului, al vietii eterne. Celor non-crestini, cultul rezervat crucii li se parea cel mai probabil grotesc, dupa cum sta marturie o gravura datand din anul 240, descoperita la Roma, pe Colina Palatina, in care apare si fraza „Alexamenos venera il suo dio”.

Crucile utilizate pentru suplicii aveau forma literei tau greaca, lipsindu-le prin urmare bratul vertical superior. Acest tip de cruce se mai numeste si „crucea Sfantului Anton”, fiind emblema specifica a ordinului Cavalerilor Antonieni, preoti specializati in ingrijirea bolilor pielii si in arta veterinara. O descriere a crucii-tau exista si in cartea lui Ezechiel, si aminteste de forma magicului si puternicului ciocan al zeului Thor din anticele mituri scandinave.

In iconografia egipteana, crucea tau prevazuta cu un oval sau un cerc crucea ansata – este foarte des infatisata in mainile divinitatilor sau faraonilor. A fost simbol al zeului Soarelui, Aton, in religia monoteista instituita de Amenothep IV (Akhenaton). Confesiunea crestina copta a facut din crucea ansata simbolul vietii eterne daruite omului prin intermediul scarificiului lui Hristos. Din cauza formei care aminteste de o cheie, aceasta configuratie de cruce este denumita si „cheia vietii” sau „cheia Nilului”. In zilele noastre, ea a fost preluata ca emblema de unele miscari initiatice de sorginte ezoterica.

Printre numeroasele variante ale crucii se distinge si crucea in X, numita „crucea Sfantului Andrei”, raspandita in mod deosebit in tarile anglosaxone. Potrivit traditiei, apostolul care i-a dat numele a fost crucificat pe un instrument de lemn in forma de X, dar prezenta in Europa a imaginii este mult anterioara nasterii crestinismului. Ea apare inscrisa atat pe relicve constand in instrumente magice ale druizilor (pumnale de sacrificiu de exemplu), cat si in alfabetul runic.

In schimb, asa-numita Cruce a Sfantului Petru are bratul vertical superior mai mare decat cel inferior, pentru a aminti de martirului apostolului crucificat cu capul in jos. Intrucat aceasta forma a fost adoptata de satanism la nivel global, ea nu mai este folosita in cadrul iconografiei crestine.

Asa-numitele „cruci potentate” reprezinta un tip deosebit, printre cele mai cunoscute fiind crucea patriarhala si crucea „ruseasca” sau ortodoxa. Acest tip de cruci si-au facut aparitia in arta sacra merovingiana, dar exista exemplare care dateaza inca din secolul IV.

Zvastica uneste 4 cruci in gamma, readucand cele patru axe al crucii intr-un simbol circular, axele fiind orientate catre stanga (forma antica) sau catre dreapta (zvastica moderna).Cea cu bratele orientate catre Occident era raspandita printre populatiile indoeuropene, in India si in Persia (cultul zeului Mitra) si utilizata pana in Japonia deja din epocile antice, si reprezenta miscarea aparenta a soarelui dinspre Orient catre Occident. Crucea cu bratele dispuse catre Orient a fost considerata un simbol antic arian (dupa toate probabilitatile in mod eronat) de miscari germane antisemite incepand din 1910, adoptata apoi ca simbol principal al celui de-al treilea Reich.

Simbolurile mixte cum este crucea celtica au fost adoptate de secte eretice de origine orientala, „inspirate”de credinta in caracterul circular al vietii ca eterna reintoarcere. Credinta in eterna reintoarcere, sau in necesitatea de a traversa mai multe cicluri de vieti, sau in reincarnare, este tipica religiilor budiste si tibetane.

Uniunea a doua simboluri este de fapt o contradictie, prin urmare o erezie pentru religia crestina si in general pentru religiile monoteiste (islamica si evreiasca), care vad viata terestra ca un „drum fara intoarcere”.

Simbolismul crucii

Crucea este, asadar, departe de a reprezenta o exclusivitate a crestinismului. Dupa cum scrie filosoful Rene Guenon in „Simbolismul Crucii”, crestinismul insusi, cel putin in aspectul lui exterior cel mai cunoscut, pare ca ar cam fi pierdut din vedere caracterul simbolic al crucii, limitandu-se la a-l valoriza doar ca semn tangibil al unui eveniment istoric. In realitate, spune Guenon, aceste doua moduri de a vedea lucrurile nu se exclud catusi de putin: dimpotriva, cel de-a doilea nu este decat, intr-un anumit fel, consecinta celui dintai.

Potrivit lui Guenon, daca Iisus Hristos a murit pe cruce este tocmai pentru valoarea simbolica pe care crucea o are in sine, si care i-a fost dintotdeauna recunoscuta in toate traditiile. Filosoful considera eronate modernele interpretari „naturalistice” ale anticelor doctrine traditionale, interpretari care nu ar face decat sa rastoarne, pur si simplu, ierarhia raporturilor dintre variatele categorii de realitate. „Simbolurile si miturile nu au avut niciodata functia – cum pretinde o teorie excesiv de raspandita la ora actuala – de a reprezenta miscarea astrelor; daca se gasesc adeseori reprezentari inspirate din asa ceva si destinate sa exprime prin analogie cu totul alt lucru, este pentru ca legile unei asemenea miscari traduc in mod fizic principiile metafizice de care ele depind”.

Din aceasta perspectiva, sensurile simbolice multiple cu care a fost investita crucea sunt asadar departe a se exclude unul pe celalalt, dupa cum nu se exclud nici in sens literal; dimpotriva ele se armonizeaza perfect intre ele, in realitate exprimand aplicatiile aceluiasi principiu la niveluri diferite, si astfel completandu-se si consolidandu-se unele pe altele, pentru a se integra in armonia sintezei totale.

Dintre semnificatiile multiple ale simbolului crucii, primul si cel mai important este in opinia lui Guenon cel metafizic, adevaratul sens primordial. Anumiti scriitori occidentali, cu pretentii mai mult sau mai putin initiatice, spune el, au vrut sa-i atribuie crucii o semnificatie exclusiv astronomica, sustinand ca ea este „un simbol” al conjunctiei cruciale pe care eliptica o formeaza cu ecuatorul, pe langa „imagine a echinoctiilor, cand soarele, in parcursul lui anual, ocupa in mod succesiv aceste doua puncte”.

Aceasta interpretare a crucii, explica filosoful, este posibila doar in masura in care fenomenele astronomice, dintr-un punct de vedere mai elevat, pot fi ele insele considerate drept niste simboluri, si se poate prin urmare regasi in ele (ca de altfel pretutindeni) o reprezentare a Omului Universal. „Daca acele fenomene reprezinta simboluri este, insa, evident ca nu ele sunt lucrul simbolizat, iar faptul de a le lua atare constituie o rasturnare a raporturilor normale dintre diferitele categorii ale realitatii.Toate acestea nu demonstreaza decat ca adevaratul simbolism, departe de a fi un produs artificial al omului, se gaseste in natura insasi sau, si mai bine, ca natura toata nu este altceva decat un simbol al realitatilor transcendente„.

In Centrul Lumii

De altfel, dupa cum spunea Mircea Eliade, istoria religiilor, de la cele mai primitive pana la cele mai elaborate, este alcatuita tocmai dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestari ale realitatilor sacre; de la cea mai elementara, ca de pilda manifestarea sacrului intr-o piatra sau un copac, pana la intruparea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, hierofania suprema pentru un crestin. „Este mereu aceeasi taina: manifestarea a ceva care este altfel, a unei realitati care nu apartine lumii noastre, in lucruri care fac parte integranta din lumea noastra naturala, profana. Manifestand sacrul, un obiect oarecare devine „altceva” fara a inceta insa sa fie „el insusi„, scrie Eliade, in opinia caruia, lumea profana in totalitate, Cosmosul total desacralizat este o descoperire recenta a mintii omenesti.

Iar daca numeroase texte patristice si liturgice compara crucea cu o scara, cu o coloana sau cu un munte, toate aceste imagini nu sunt altceva decat formule universal atestate ale „Centrului Lumii”. Crucea a fost asimilata Copacului Cosmic, in calitatea ei de simbol al Centrului Lumii, iar acest lucru, ne spune tot Mircea Eliade, este demonstratia faptului ca „imaginea Centrului” se impunea in mod natural spiritului crestin. „Nimic nu se poate face fara o orientare prealabila, ca sa traiesti in Lume trebuie s-o intemeiezi, de aceea omul religios s-a straduit sa se aseze in Centrul lumii, echivalent al Facerii Lumii”.

Indepartat de cult, si blocat in mitologii, Cerul ramane prezent in viata religioasa prin mijlocirea simbolismului, iar acest simbolism ceresc impregneaza si sustine la randul lui sau un mare numar de rituri, mituri si legende. Comunicarea cu Cerul are loc prin intermediul Crucii (egal Centru) si, dintr-o data, intregul Univers este salvat.

CITESTE SI: