De ce ne plac femeile?

Poate că toate aceste femei erau carismatice, sau poate că definiţia frumuseţii nu era aceeaşi ca cea după care ne ghidăm noi azi. Dacă ne gândim la cum arată astăzi o femeie pe care o considerăm frumoasă şi o comparăm rapid cu Maria Stuart, care a devenit regina Scoţiei în 1542, vom înţelege mai uşor cum conceptele legate de frumuseţe s-au modificat cu trecerea timpului, putând totodată să facem o trecere în revistă a standardelor impuse de societate.

• A învăţat să citească şi să scrie singur, înainte să ajungă la şcoală. Peste ani a…
• Al-Farabi, lumina rațiunii din Orientul Mijlociu

Se spune că teoria conform căreia femeile trebuie să fie frumoase şi bărbaţii puternici este rezultatul mai multor secole de evoluţie.

Începuturile concepului de frumuseţe

În epoca străveche, cel mai important aspect în alegerea partenerului era sănătatea. Bărbaţii, pentru a putea face faţă vânătorii şi a-şi susţine familia, trebuiau să fie înalţi şi să aibă o masă musculară mare. Femeile, pe de altă parte, pentru a reuşi să ducă o sarcină la bun sfârşit şi pentru a putea face faţă naşterii, aveau nevoie de şolduri late şi sâni mari. Prin urmare, într-o perioadă în care cel bolnav are şanse minime de supravieţuire, frumuseţea reprezintă un trup sănătos, capabil să facă faţă cerinţelor vitale.

Până în Secolul lui Pericle, secolul V î.Hr., când Atena cunoscând o mare dezvoltare devine centrul cultural, politic şi economic al întregii Grecii, nu a existat o definire clară a frumuseţii. Înainte ca pictura şi sculptura să se dezvolte masiv, frumuseţea era atribuită altor virtuţi precum: adevărul, loialitatea, armonia. Însă, atunci când artiştii au început să picteze sau să scrie, au început să contureze unele caracteristici pe care, dacă un om, sau un obiect le avea, atunci merita să fie numit „frumos”.

Filosofii greci au fost printre primii oameni care s-au întrebat ce anume îl face pe un om frumos. Platon, care vedea frumuseţea ca rezultat al simetriei şi armoniei, a creat „proporţiile de aur” în care, printre altele, lăţimea chipului ideal era considerată ca reprezentând două treimi din lungimea acestuia, iar faţa trebuia să fie perfect simetrică. Acum, după mai bine de 2000 de ani, oamenii de ştiinţă au testat teoria filosofului şi au concluzionat că acesta avea dreptate: suntem atraşi de simetrie.

Dar grecii nu erau obsedaţi doar de simetrie, ci şi de părul lung şi blond pe care îl asociau cu tinereţea şi fertilitatea.

Romanii au împrumutat multe elemente de la greci, mai ales în domeniul culturii. Prin urmare, şi la ei regăsim adorarea femeilor cu părul lung şi blond. Pentru a-şi decolora părul, femeile din Roma utilizau un amestec de cenuşă de lemn de fag, grăsime de capră, oţet, excremente de porumbel şi şofran. În multe cazuri, folosirea acestei soluţii ducea la pierderea totală a părului.

Frumuseţea prinde contur

În Evul Mediu frumuseţea feminină a căpătat o formă mai complexă în vestul Europei. Într-o epocă în care femeile erau văzute ca „prădători” care abia aşteptau să cucerească un bărbat pentru a-l domina, preocupările lor faţă de modă erau catalogate drept dovada vie a provocării carnale. Cele mai multe critici veneau din partea clericilor, care se împotriveau obiceiului femeiesc de a purta podoabe.

Femeile, odată căsătorite, erau obligate să îşi ascundă părul pentru a nu stârni dorinţe în mintea altor bărbaţi. Doar virginele aveau voie să îşi poarte părul despletit. În plus, părul blond nu mai era apreciat, mentalul colectiv considerând că această culoare de păr trimite la desfrâu. Aşa se face că femeile blonde au început să îşi inchidă culoarea părului cu leşie.

Abia la sfârşitul Evului Mediu, odată cu Renaşterea, artiştii au început să se revolte împotriva ideilor morale şi religioase impuse de clerici şi să caute plăcerea în imaginaţie. Renaşterea descoperă, prin pictură, două concepte care zdruncină puternic gândirea artistului: tehnica perspectivei şi corpul uman.

Avem de-a face cu o valorizare a principiilor trecutului. Puritatea şi tinereţea sunt apreciate iar de artişti, frumosul redobândindu-şi canoanele din perioada Greciei Antice.

Proprie Renaşterii este apariţia în artă a unei noi obsesii, şi anume cea a sânilor. Nuditatea pătrunde chiar şi în imaginile religioase sau cele materne. Una dintre cele mai populare idei este cea a Feciorei care alăptează Pruncul. Deşi Maria este pictată având pieptul dezgolt, singura ei maturitate este dată de faptul că a devenit mamă, rămânând de neatins, un simbol al frumuseţii.

Ideea de a putea vedea sânii sau decolteul unei femei era mult mai acceptată ca acum. În schimb, femeia era criticată dacă îşi expunea cu bună ştiinţă gleznele sau umerii.

Paloarea pielii, element distinctiv care întărea sentimentul de puritate, a fost şi ea uşor înlăturată în Renaştere. Până atunci, obrajii înroşiţi erau semn al dezmăţului şi al păcatului.

Totuşi, albul obrajilor nu şi-a epuizat farmecul. Deşi cu timpul şi-a pierdut semnificaţia, faţa palidă a fost la modă până în secolul al XX-lea, ca semn al frumuseţii şi al bunului gust.

În perioda Tudorilor, în Anglia, cu toate că femeile trebuiau să fie atât frumoase, cât şi sănătoase şi împlinite, pentru a putea da naştere moştenitorilor, bărbaţii preferau femeile cu sânii mici. Dovada cea mai evidentă a acestui fapt sunt rochiile care le ţineau pe doamne încorsetate.

Susţinătoare a pielii palide a fost şi Elizabeta I, fiica lui Henry al VIII-lea. Deşi tatăl său avea gusturi amestecate în materie de femei, Elizabeta a vrut să reinstaureze imaginea Reginei Virgine şi a şi reuşit. De asemenea, Elizabeta a adus din nou în lumină proporţionalitatea corpului şi a făcut ca frumuseţea femeilor să fie apreciată după grosimea gleznei.

Dacă în secolul al XVII-lea puritanii au catalogat machiajul şi rochiile decorate drept păcătoase, susţinând formele rotunjite ale femeilor, secolul ce a urmat a fost unul în care accentul cădea iar pe plăcerile trupeşti, femeile fiind considerate drept un fel de obiecte frumoase. Un secol mai târziu, matricea frumuseţii se schimbă iar. Femeile frumoase nu sunt nici slabe, nici grase, cu o talie foarte subţire. Părul devine iar cel mai de preţ accesoriu, el fiind purtat în cocuri mari, supradimensionale şi pudrate. Este prins cu panglici, funde şi pene, iar înălţimea şi volumul cocului erau dovezi ale bogăţiei familiei din care se trăgea femeia respectivă.

În epoca victoriană, paloarea feţei este din nou extrem de valorizată, motiv pentru care apărătoarele de foc, de la gura sobei sau a şemineului, devin populare. Ele au rolul de a o împiedica înroşirea obrajilor doamnelor şi domnişoarelor care stau lângă sobă.

Totuşi, elementul definitoriu al erei victoriene în materie de frumuseţe a fost talia.

Reliefată de corset, care o ajuta pe femeie să capete apreciata formă de clepsidră, talia trebuia să aibă, în medie, 40 de centimetri. Din acest caz, multe femei sufereau de o insuficienţă respiratorie sau de disfuncţionalităţi ale unor organe interne.

Încă şi mai periculos decât corsetul a fost un instrument de fier care era utilizat pentru a modela nasul.

Venus în exil, modificarea canoanelor frumuseţii

Secolul XX a adus cele mai multe şi mai rapide schimbări ale conceptului de frumuseţe, păstrând multe din obiceiurile epocii victoriene, dar creând şi altele noi, chiar mai dureroase sau mai bizare decât cele anterioare.

În anii ’20, rotunjimile femeii nu mai sunt la modă. Lenjeria corectoare, precum burtierele, este un accesoriu important, care nu trebuie să lipsească din garderoba femeii. Astfel, linia taliei coboară undeva în zona şoldurilor.

Cel mai vizibil element care o făcea pe femeie să fie frumoasă era tunsoarea. Părul era îndreptat si tuns până la urechi, atât ca semn al frumuseţii cât şi ca expresie a dorinţei de egalitate între sexe.

În anii ’30 dispare tunsoarea bob şi părul întins şi se poartă iar buclele lejere aranjate cu briantină. Apoi, în următorul deceniu, odată cu zorii celui de-al doilea Război Mondial, capitala modei se mută de la Paris la New York. Perioada de austeritate, impusă pentru susţinerea războiului, a făcut ca naturaleţea să fie apreciată, iar cea mai feminină caracteristică era părul lung.

Începutul anilor 1960 are ca simbol pe manechinul Twiggy, care are două trăsături definitorii: înălţimea de 1,67m şi o greutate de 48 kg. Este pentru prima oară când frumuseţea nu mai este definită prin sănătate, ci prin sexualitate şi faimă. De aici înainte, cosmetica şi chirurgia plastică devin „ustensile” principale ale femeii, în drumul său spre ideal.

Frumuseţea secolului XXI este cea dusă la extrem, unde totul este permis şi nimic nu mai este ruşinos. Părul poate fi lăsat pe spate, prins în coc sau chiar să lipsească, căci o verigă importantă a conceptului de frumuseţe este, acum, atitudinea.

De-a lungul istoriei, conceptul de frumuseţe a reliefat societatea, modul în care ea gândea şi acţiona. Întotdeauna a existat o interdependenţă între felul în care era văzută frumuseţea şi idealurile culturale ale societăţii.

Acum însă, oamenii de ştiinţă din Hong Kong spun că bărbaţii cataloghează frumuseţea în funcţie de indicele volum-înălţime.

Indicele se calculează prin împărţirea volumului corpului la pătratul înălţimii (distanţa de la bărbie la călcâie) şi se presupune că el nu indică doar gradul de atractivitate al sexului feminin, ci şi starea de sănătate şi fertilitatea.

Prin urmare, în viitor e posibil ca idealurile culturale legate de frumuseţe să se limiteze la canoanele calculate pe baza unor parametri cu rol de a stabili atât gradul de atracţie sexuală, cât şi cel al fertilităţii.

În astfel de condiţii, nu este de mirare că studii recente susţin că femeile devin mai atrăgătoare şi au din ce în ce mai multe şanse de a da naştere unui număr cât mai mare de copii care, ajunşi la maturitate, vor fi la rândul lor frumoşi.