Prima pagină Cultura

Istoria tobelor - o poveste ritmată

Mihaela Stănescu 04.21.2012 | ● Vizualizări: 7250
Istoria tobelor - o poveste ritmată     no tags + zoom
Galerie foto (12)

Care a fost cel mai vechi instrument muzical construit de om? E o întrebare la care e greu de răspuns, pentru că ar trebui să hotărâm mai întâi ce înseamnă instrumentul muzical. A lovi două bucăţi de lemn - simple porţiuni dintr-o ramură – pentru a produce sunete ritmice, ar însemna a cânta la un instrument? La urma urmelor, de ce nu? Oricum, specialiştii sunt de acord că instrumentele muzicale cele mai vechi ar fi fost din categoria celor cu percuţie – la care sunetul este produs prin lovire – iar printre acestea s-au numărat cu siguranţă tobele.

Cine crede că o clasificare a instrumentelor muzicale e treabă uşoară, acela n-a încercat niciodată să le clasifice. Că e foarte dificil, o arată numeroasele sisteme de clasificare propuse până în prezent, care încearcă să acopere enorma varietate a acestor obiecte, atât de larg prezente - geografic şi temporal - în viaţa omenirii. Uriaşa lor diversitate este un obstacol şi, în acelaşi timp, o provocare, devenită şi mai complexă în epoca modernă, când progresele tehnologiei au permis inventarea unor instrumente pe care muzicienii din urmă cu două secole nici nu şi le-ar fi putut imagina măcar.

Dar, chiar şi fără fantasticele maşinării muzicale bazate pe electricitate şi unde fel de fel, născocite în ultimele 10 decenii, istoria de mii de ani a muzicii e deja plină de mii de tipuri de instrumente, poate mult mai simple în ceea ce priveşte principiul constructiv, dar nu mai puţin complexe, în ansamblu, în ceea ce priveşte varietatea soluţiilor constructive. Iar dintre cele mai vechi şi mai răspândite - în zeci de variante - tobele par să fie cele mai prezente, însoţind aventura omului, în timp şi spaţiu, la sărbătoare şi la război deopotrivă, cu sunetul lor pătrunzător.



Ce este o tobă? Păi, detaliind puţin definiţia, este un instrument muzical (cu percuţie, cum am zis) din grupul aşa-numitelor membranofone, care formează una dintre cele patru categorii de bază din sistemul de clasificare Hornbostel-Sachs, publicat în 1914 şi care este, la ora actuală, sistemul cel mai larg utilizat de specialiştii în domeniu (organologi, aşa se cheamă cei care studiază instrumentele muzicale).

Membranofonele sunt acele instrumente muzicale în cazul cărora sunetul este produs prin vibraţia unei membrane întinse - o definiţie seacă, dar ce să-i facem, asta înseamnă rigoare ştiinţifică în materie de clasificări şi definiţii, chiar şi când e vorba despre muzică.
Aproape toate instrumentele incluse în această categorie sunt tobe, existând foarte puţine excepţii. Toba este instrumentul membranofon prin excelenţă.





Design-ul de bază al tobelor a rămas practic neschimbat de mii de ani. În ciuda variaţiilor de formă şi cu toate schimbările aduse de utilizarea unor materiale moderne în locul celor tradiţionale, toba a rămas, în liniile ei esenţiale, ceea ce era şi acum 100 de ani sau 1000 de ani: o membrană întinsă peste o carcasă, cu rol de cutie de rezonanţă - chestie uşor de înţeles chiar şi pentru copiii care îşi fac primele tobe din folii de celofan întinse peste gura unui ghiveci şi strânse bine cu sfoară.

Sistemul de clasificare invocat mai sus face diferenţa între tobele lovite (cu mâna goală sau cu unelte speciale - beţe şi ciocănele anume fabricate), tobe cu fricţiune la care sunetul este produs prin frecarea membranei tobei cu degetele sau cu un obiect, şi tobe la care sunetul este produs prin acţiunea asupra unei tije sau corzi ataşate de membrană, vibraţiile corzii se transmit membranei, care produce, vibrând la rândul ei, un sunet specific. Un exemplu de instrument de acest ultim tip este buhaiul nostru, un vechi instrument muzical folosit în mod tradiţional la sărbătorile de iarnă, pentru a acompania "urăturile" de Anul Nou (iată mai jos şi un material video, ca să vedeţi cum se "cântă" la el şi să auziţi cum sună).


Dar, pentru cei mai mulţi dintre noi, tobă înseamnă instrumentele din prima categorie - tobe lovite - al căror sunet ritmat este asociat, de milenii, cu nenumărate activităţi şi întâmplări din viaţa oamenilor de pe toate continentele şi din toate vremurile, de la ceremonii religioase la marşuri militare, de la dansuri primitive la concerte rock. Şi, cum ar fi cu neputinţă să scriem totul despre tobe într-un singur articol, iată câteva "porţii" de informaţii despre aceste vechi instrumente muzicale, legate de mult mai multe aspecte din viaţa noastră decât cel artistic.

  • Tobele au apărut cu milenii în urmă. Pe pereţii unor peşteri din America de Sud au fost descoperite urme ce indică folosirea tobelor în multe aspecte ale vieţii cotidiene, iar săpând în situri arheologice aflate pe teritoriul anticei Mesopotamii, oamenii de ştiinţă au găsit mici tobe cilindrice cu vechimea de aproximativ 5000 de ani.
  • Deşi instrumente muzicale prin excelenţă, tobele au îndeplinit, uneori, şi alte funcţii, legate de comunicare, printre care transmiterea de mesaje este una dintre cele mai interesante din punct de vedere antropologic. Limbajul tobelor a fost auzit şi menţionat de europeni, pentru prima oară, în secolul al XVIII-lea, când exploratorii Africii au aflşat despre felul în care triburi indigene din junglă comunicau la mari distanţe cu ajutorul tobelor. Era un întreg limbaj, bogat şi sofisticat, compus din anumite tipare repetitive şi asocieri specifice de sunete, prin care puteau fi transmise, cu mare uşurinţă şi fără efortul deplasării prin junglă, mesaje surprinzător de complexe şi detaliate.
  • Un alt rol non-muzical al tobelor a fost cel atribuit lor în domeniul militar. Sunetul lor pătrunzător îi mobiliza pe ostaşi, îndemnându-i la atac, un efect utilizat încă din Antichitate, aşa cum arată o scriere chineză ce relatează despre o bătălie ce a avut loc în anul 684 î.e.n. În poemul medieval care istoriseşte isprăvile viteazului Cid Campeador ((1043 -1099), eroul Reconquistei (lupta de câteva secole dusă de spanioli pentru recucerirea teritoriilor ocupate de mauri în Peninsula Iberică), se menţionează folosirea de către soldaţii mauri a tobelor, al căror sunet cutremura pământul, îngrozindu-i pe adversari.
  • Cilindrice sau conice, în formă de clepsidră ori de ceaun, de pocal sau butoi, tobele pot avea nenumărate forme şi mărimi. Fiecare cultură a produs varietăţi proprii ca aspect şi sunet. Tradiţional, membrana era făcută din piele - de obicei piele de viţel sau de capră -, dar azi se folosesc mult materiale plastice, precum PVC, ieftine, durabile şi uşor de obţinut. Totuşi, unii muzicieni preferă membrana de piele pentru sunetul mai cald, cu un timbru aparte. Corpul tobei, care serveşte drept cutie de rezonanţă, poate fi făcut din lemn, metal, plastic; poate fi închis ori deschis la bază. Există şi tobe la care membrana e întinsă pe un simplu cadru, fără a avea dedesubt o cutie de rezonanţă. Cu alte cuvinte, există o enormă varietate de modele, corespunzând infinitei varietăţi de genuri muzicale create de oameni din cele mai vechi timpuri şi până în vremurile contemporane.
  • Cele mai multe tobe - mai ales cele vechi, folosite în muzica tradiţională - nu sunt acordabile, adică înălţimea sunetelor nu poate fi modificată de muzician după voinţă; ele au din construcţie un anumit sunet. Există însă şi modele de tobe acordabile: unele tipuri de tobe moderne - cum sunt timpanele folosite azi de orchestrele simfonice - pot fi acordate, cu ajutorul a diferite mecanisme care întind mai mult sau mai puţin membrana, tensionând-o în diferite grade; astfel se modifică frecvenţa vibraţiilor produse, şi, în consecinţă, înălţimea sunetului.

  • În orchestra simfonică, tobele cele mai folosite sunt timpanele. Setul standard este alcătuit din patru timpane, care permit executarea unui larg repertoriu de piese clasice. Unii compozitori contemporani au compus şi piese ce presupun utilizarea unui set mai extins de timpane, de obicei cinci la număr. Deşi timpanul nu pare să fie instrumentul-vedetă al orchestrei, de fapt este extrem de important; cadenţa, ritmul imprimat de acest instrument reprezintă o însuşire de bază, care poate susţine ori strica armonia ansamblului. Rareori, timpanele devin instrumente soliste; există un mic număr de bucăţi muzicale compuse pentru timpan, de pildă câteva concerte şi chiar o simfonie pentru timpan şi orchestră, operă a compozitorului Johann Fischer (secolul al XVIII-lea), care aduce în scenă opt timpane cu diferite sunete. În videoclipul de mai jos puteţi vedea şi auzi interpretarea unui fragment din piesa compozitorului contemporan american Philip Glass (n. 1937) Concert fantezie pentru doi timpanişti şi orchestră, ce aduce în prim plan (chiar la propriu, în partea din faţă a scenei, nu în rândul din spate, cum sunt plasate de obicei) un număr mare de timpane, împărţite în două grupuri, în rol de instrumente soliste.

  • Probabil cea mai impresionantă ca aspect este toba numită ōdaiko, cea mai mare şi mai impresionantă taiko - termen ce denumeşte tobele tradiţionale japoneze. A cânta la o astfel de tobă presupune nu doar ureche muzicală şi simţ al ritmului, ci şi o pregătire fizică foarte bună. Unele dintre aceste tobe sunt adevăraţi monştri: în imanginea de mai jos, toba mare (dacă mare nu e un cuvânt prea slab pentru aceste obiect) este o odaiko nepreţuită ca valoare, făcută dintr-un singur trunchi de copac bătrân de 1200 ani; cîntăreşte 3 tone, iar cine cântă la ea trebuie să aibă calităţi atletice, nu glumă. Acestă formă de muzică tradiţională niponă este popularizată în lume de ansambluri de percuţionişti echipate cu tobe enorme, care dau reprezentaţii extrem de spectaculoase. Aspectul instrumentelor, energia interpreţilor şi sunetul răscolitor al tobelor colosale (cu mult mai răscolitor decât se poate auzi în căşti) fac o impresie puternică spectatorilor şi au contribuit la faima unor trupe precum Kodo Drummers sau Shumei Taiko Ensemble, care dau spectacole în întrega lume.

Iar acum, după o asemenea doză de sunete puternice şi grave, care aproape că ne tulbură visceral, să revenim în Europa, unde avem şi noi toboşarii noştri, tobele noastre (chiar dacă-s mai mici) şi chiar festivaluri marcate de prezenţa masivă a instrumentelor cu pricina. Unul dintre cele mai vestite este festivalul numit Tamborrada, desfăşurat an de an, la 20 ianuarie, la San Sebastian, în Ţara Bascilor. Timp de 24 de ore, oraşul răsună de bubuitul şi răpăitul neîncetat al tobelor. Oamenii mari, îmbrăcaţi ca soldaţi sau bucătari, iau parte la ospeţe şi marşuri cu muzică de fanfară, iar copiii au şi ei partea lor de distracţie: defilează pe străzile oraşului, îmbrăcaţi în uniforme de paradă ce imită uniformele diferitelor armate ale lumii, în diverse timpuri istorice. E un festival frumos, captivant, cu vechi origini, plin de sunet, de culoare şi de alte forme de energie cu mare impact asupra celor ce iau parte la ea, fie şi ca simpli spectatori. Şi iată şi poveştile legate de el.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, oraşul San Sebastian era o fortăreaţă atacată şi asediată de armatele feluritelor ţări care vroiau să-şi mărească influenţa în zonă (Spania, Franţa, Portugalia, Marea Britanie). Aşa se face că, în preajma oraşului, la San Telmo, erau instalate tabere de soldaţi. În fiecare zi, în zori, soldaţii mărşăluiau spre poarta oraşului ("Puerta de Tierra"), în ritmul tobelor. Iar localnicii, se spune, vrând să-i batjocorească, le imitau procesiunea - cu tot cu fundalul sonor aferent - folosind găleţi şi mânere de metal luate de la pompele de apă.
Valoarea comica a ajutat tradiţia să se dezvolte, cu atât mai mult cu cât un negustor local pe nume Vincente "Txiki" Buenechea a donat butoaie pentru a fi folosite pe post de tobe. Marşul soldăţesc caricatural a devenit, până la urmă, un festival pentru tineri, iar azi e una dintre cele mai bine păstrate şi populare tradiţii din regiune.

La început, localnicii participanţi se îmbrăcau cum apucau, însă în 1881 s-au găsit uniforme de soldaţi abandonate în garnizoana de la San Telmo. Uniformele au ajuns în posesia unui club gastronomic numit Union Artesana, pentru pentru a fi folosite în cadrul festivalului. În anii ce au urmat, şi alte cluburi gastronomice ("sociedades gastronomicas") au intrat în joc, adăugând astfel o dimensiune culinară sărbătorii şi răspândindu-i faima şi mai mult.
O legendă locală mai spune că, prin 1720, un brutar lua apă de la o fântână, pe timpul unei secete. A început să cânte, iar un grup de fete aflate tot acolo a început să bată ritmic în jgheabul de apă pentru a-l acompania. Spre bucuria brutarului, apa a continuat să curgă, iar cei de faţă au continuat să cânte. La scurt timp, s-a format o mulţime, timpul a trecut, de 300 ani nu a mai fost nicio secetă, iar muzica n-a mai încetat nicicând… Şi, de atunci, Tamborrada însufleţeşte mereu oraşul San Sebastian care, o zi pe an, trăieşte într-o avalanşă de sunete, sub semnul tobelor.