Între minge şi mină: patrupezii de la deminări

Geniştii cu zgardă

Loialitatea lor legendară, simţul mirosului extrem de dezvoltat şi mai ales dorinţa aproape de neînţeles de a-şi mulţumi cu orice preţ stăpânii – toate acestea au făcut ca aceşti patrupezi admirabili să poată fi folosiţi cu rezultate optime într-una dintre cele mai periculoase acţiuni posibile: identificarea minelor din câmpurile de tristă amintire care împânzesc zonele afectate de război.

• Ce este fenomenul „manosphere” și de ce politicienii britanici cer măsuri ferme pentru protejarea bărbaților?
• Astăzi se împlinesc 140 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari pictori ai…

Selecţionarea şi antrenarea unui astfel de câine este un proces foarte complex şi serios, cu etape care trebuie trecute cu brio atât de câine, cât şi de dresorul său. Căţeii sunt selecţionaţi la vârsta de câteva săptămâni, în vederea evaluării potenţialului lor de viitori specialişti în deminări. În această direcţie, unii experţi recomandă ca patrupedul să trăiască toată viaţa în compania partenerului său uman şi a familiei acestuia, în scopul întăririi legăturii dintre cei doi parteneri.

Astfel, căţelul creşte de la o vârstă fragedă conştient că este tot un fel de om, iar parteneriatul său cu omul va fi unul de lungă durată.
Odată ce câinele şi partenerul său uman ating nivelul dorit de performanţă, după o perioadă de circa 18 luni – 2 ani, atunci primesc autorizaţia de a intra pe un teren minat.

Câinele este antrenat astfel încât să fie foarte sensibil la vaporii emanaţi de diferitele substanţe explozibile prezente în mine, precum şi la comenzile primite de la oameni.

Programul unui căţel destinat câmpurilor minate din Afganistan constă în următoarele etape: între 1-6 luni, antrenament de socializare şi joaca cu mingea; între 6-12 luni căţelul deprinde comenzile de bază; între 12-18 luni căţelul trece de la jocul cu mingea la identificarea principalelor substanţe explozive; între 18-24 luni, căţelul face cunoştinţă cu primele mine; iar între 20-22 luni, ia parte alături de dresor la primele acţiuni de deminare.

Experienţa de teren a demonstrat că cele mai bune rezultate au loc pe câmpurile întinse, acoperite cu vegetaţie care să nu treacă de nivelul genunchiului unui om de talie medie.

O minge pentru o mină

Recompensa de moment pentru câinele care a descoperit o mină nu este o bucăţică din mâncarea sa favorită, cum s-ar crede, ci o banala minge.
Este de fapt jucăria sa favorită, o minge de mici dimensiuni cu care căţelul s-a învăţat să se joace în primele sale luni de viaţă. Metoda cu mingea în rol de recompensă este cunoscută în limbajul de specialitate sub numele de metoda olandeză şi este folosită pe scară largă la dresajul câinilor din Afganistan, Africa de Sud, Statele Unite şi Europa.

Evident, câinele este recompensat şi afectiv de către dresor. De fapt, toate formele de dragoste şi afecţiune, precum şi hrana zilnică, sunt primite de câine doar din partea dresorului.
Periculoasa activitate de identificare a minelor este (şi trebuie să fie) percepută întotdeauna de câine drept un joc, o formă de activitate relaxantă şi motivantă.

Performanţele câinilor depind mereu de starea lor de spirit. Sunt zile şi momente în care câinele nu are pur şi simplu chef să caute. I se acordă înţelegere şi este lăsat să facă ce vrea în zilele respective, astfel încât cheful de joacă pe câmpul de mine să-i revină în mod natural. La fel, dacă dresorul său nu se simte bine sau are vreo problemă de ordin afectiv, câinele simte şi empatizează cu stăpânul, în consecinţă nemaiavând chef de o ieşire pe teren.

Fiecare ieşire pe teren durează între 1-2 ore, nu mai mult, deoarece câinele oboseşte mental şi îşi pierde interesul. Un obiect indispensabil este lesa specială a acestor câini. În Afganistan, lesa are o lungime standard de 8 metri, în Bosnia 10 metri, iar în Irak 15 metri.

Câinele este dresat să reacţioneze într-un mod specific dacă a găsit o mină. În această situaţie, câinele trebuie să stea pe loc (din motive evidente…) şi să nu se bucure decât după ce dresorul a ajuns lângă el şi l-a recuperat în vederea primirii mingei.

Din acel moment, datoria patrupedului s-a încheiat. Acum intră în scenă echipa de genişti, cu misiunea de a extrage şi neutraliza mina.

Atenţie sporită!

Evident, câinii nu pot identifica toate minele de pe un câmp presărat cu astfel de dispozitive expozive ascunse în cele mai diverse şi neaşteptate locuri. Chiar şi în Afganistan, unde din anul 1989 funcţionează cel mai amplu program pentru câinii de la deminări, cei mai buni prieteni ai omului nu reuşesc să găsească toate minele. Nici în Bosnia-Herţegovina, câinii nu au reuşit să găsească absolut toate minele.

Conform statutului internaţional propus de către Geneva International Centre for Humanitarian Demining, nu există un standard după care trebuie să se judece performanţele acestor câini.

Adâncimea la care a fost îngropată încărăcătura explozivă joacă de asemenea un rol important în cadrul procesului de identificare. Există rapoarte despre câini care au descoperit mine îngropate la circa 1 metru adâncime, cum există exemple care vizează câini care au ratat mine îngropate la doar 20 centimetri în sol. Alte obstacole costau în boli, paraziţi şi insecte care deranjează activitatea normală a prietenului utilitar. În Africa sau Asia de sud, ţânţarii şi alte insecte au cauzat mari probleme câinilor din brigada de deminări.

O altă chestiune problematică, luată foarte în serios de autorităţile militare, este reprezentată de climă şi temperatura din teatrele de operaţiuni.
Perioada de aclimatizare şi obişnuire a câinilor cu noul mediu durează în medie între 2 săptămâni şi 6 luni.

Câinii sunt antrenaţi să descopere minele şi încărcăturile explozive folosite în războaiele şi confruntările militare locale. Modul în care câinii reuşesc să descopere minele este încă un subiect deschis dezbaterilor specialiştilor. Unii experţi susţin că patrupedele sunt sensibile nu atât la explozibili în sine, cât la substanţele chimice prezente în componentele minelor. Alţi specialişti sunt de părere că „geniştii cu zgardă” simt particulele de miros omenesc rămase pe minele îngropate. Subiectul nu a fost încă lămurit.

Oricum, câinii folosiţi în operaţiunile de deminări şi-au dovedit şi îşi dovedesc mereu eficienţa. Fără ei, sute de mii de oameni ar fi ucişi sau schilodiţi.

Încă o dată, câinii au dovedit că şi-au câştigat pe merit renumele de cei mai buni prieteni ai omului. Cu atât mai mult cu cât încearcă, după puterile lor, să elimine din dramatismul şi grozăviile războaielor provocate de noi – specia „superioară”…