Circuitul tablei in cultura

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

O parte dintre ei si-au finalizat sculpturile – acestea au fost amplasate in oras, in locatii alese, de comun acord, de artisti si de autoritatile locale ale vremii. Acum cativa ani, cand primele lucrari au ravasit somnul orasului, initiativa a fost catalogata drept una de anvergura europeana. Uniunea Artistilor Plastici a acordat productiei acestei insolite tabere de sculptura Premiul pentru ambient, iar Ministerul Culturii (editia 1998) a evaluat operele realizate la cca. 1.000.000 de dolari.

Valoarea morala a initiativei era, insa, incomen­surabila: ideea de a transforma, de a sublima un simbol al raului, meta­morfozandu-l prin arta, conferea Cala­rasiului, pentru prima data in lunga sa istorie, o dimensiune transcendenta, un sens si o implinire. Mai mult, incurajat de succesul ideii sale, Stefan Draghici, intemeietorul taberei de sculptura, visa cu ochii deschisi sa construiasca, la el in oras, primul Centru romanesc de arta contemporana.

Centrul, care urma sa capete numele lui Ion Vlad (sculptor roman, nascut la Calarasi, s-a savarsit din viata la Paris, la scurt timp dupa ce inaltase, in Cartierul Latin, o statuie a lui Eminescu) avea sa cuprinda biblioteca, sali de auditie si de proiectii video, spatii neconventionale de spectacol, ateliere de creatie. Prin in­te­lesul sau sublim, Tabara de sculp­tu­ra in metal de la Calarasi avea dimen­siunea unui ritual de inmorman­tare a unei utopii paranoice si de invi­ere, in acelasi timp.

Am fost la Calarasi acum patru ani si-am vazut cu ochii mei. Epilog si somn de voie Trecut-au anii… M-am intors la Calarasi sa mai vad o data. Si iata ce-am gasit: Stefan Draghici s-a prapa­dit, acum exact trei ani, intr-un accident stupid de masina: venea, pe-o vreme cainoasa, la Bucuresti, cu treburi pe la Ministerul Culturii, sa mai puna ceva la punct pentru Tabara de sculptura. A fost strivit, cu masina cu tot, de un camion.

De atunci, visul sau a ramas orfan. Autoritatile locale (noile autoritati locale) au decis repede: Tabara se inchide, iar lucrarile deja amplasate in oras vor fi mutate pe maidanele de la periferie. Asa s-a decis si asa s-a facut. Acum, orasul s-a intors pe partea cealalta, plescaind multumit din buze, continuand sa-si savureze somnul in care a picat dupa decembrie 1989. In rest, lucrurile au ramas la fel: Dunarea este la locul ei, somerii orasului asijderea, la anul urmeaza sa mearga cu totii la vot, sa aleaga.

Acum trei ani, criticul de arta Pavel Susara scria, in albumul Metal, dedicat Taberei de sculptura de la Calarasi (album aparut la editura Vinea): „Ele (sculpturile, n.n.) sunt un raspuns pozitiv in fata unei provocari negative, dar si un argument convingator ca, in pofida saraciei generalizate, sansele culturii nu sunt cu totul compromise.“ Post Scriptum: Stefan Draghici se ciocnea cu camionul la vremea cand albumul Metal se gasea in tipar. Un argument convingator ca sansele neghiobiei nu sunt cu totul compromise, in pofida bunelor intentii care, de altfel, sunt castrate de mici.

Multumiri speciale domnului Nelu Balasa, directorul saptamanalului Argument din Calarasi, pentru sprijinul acordat la realizarea acestui fotoreportaj

Foto: Adrian Stoicoviciu

Ponosit si linistit, ca oricare alt orasel de provincie, Calarasiul motaie pe malul bratului Borcea, in Campia Dunarii. In visul lui, Calarasiul viseaza la vremea, nu prea indepartata, cand era sa fie mare citadela a industriei siderurgice romanesti, un etalon al revolutiei industriale, un reper de prima marime pe harta geografiei economice autohtone. SIDERCA – initialele unei utopii paguboase In decembrie 1989, cand unii si altii se ocupau cu „revolutia transmisa in direct“, la Calarasi constructorii strangeau ultimele suruburi la ceea ce urma sa devina, curand, Combinatul Siderurgic SIDERCA.

Clasa muncitoare, aliniata in trei schimburi, abia astepta sa-si ia in primire locurile de munca, nerabdatoare sa raporteze primele succese pe frontul pasnic al intrecerii socialiste. Dar n-a fost sa fie. In ciuda tuturor pronosticurilor realiste care se puteau face la vremea aceea, comunismul romanesc s-a dus pe apa sambetei. Pe aceeasi apa s-a dus si viitorul glorios al SIDERCA, precum si visele viitorilor fruntasi in productie. Indata dupa 1990, Calarasiul a inceput sa nu se simta prea bine. Pe deasupra sa si a Combinatului sau gigantic s-au abatut, stoluri-stoluri, cuvinte care mai de care aducatoare de speranta: renta­bi­lizare, eficientizare, privatizare.

Pana la urma a avut castig de cauza un cuvant singuratic si devastator: lichidare. Lichidare cu tot cu clasa muncitoare. In tot acest timp, SIDERCA s-a zbatut in sperante cleioase, precum pestele in mal, si a stat de straja la intrarea orasului caruia i-a inghitit, digerat si apoi dezasimilat viitorul. Utopia se sfarsise. Mantuirea de tinichea Multi ani de zile, uriasa constructie, intinsa pe cateva sute bune de hectare, a reprezentat raiul negustorilor de fiare vechi. Veneau oamenii cu tot familionul, cu puradei cu tot, si incarcau sub coviltire tot ce nu era sudat – pe o caruta plina-ochi se puteau castiga bani buni.

De alungat nu-i alunga nimeni, ca deja era democratie si a pune capat hotiei era o reminiscenta anacronica a mentalitatii comuniste. Pe la anul 1997, din somnul nadusit al Calarasiului s-a trezit cineva, Stefan Draghici pe numele sau, consilier-sef al Inspectoratului pentru Cultura al judetului, si-a zis: Vom face aici o tabara de sculptura monumentala in metal. Vom chema sculptori consacrati, sa-si aleaga din Combinatul nostru ce le pofteste inima, sa inchipuie lucrari cu care, mai apoi, vom insemna orasul.

Va fi ca o mantuire – o mantuire de tinichea. A chemat omul sculptorii, acestia au venit, si-au ales din Combinat cele mai alese bucati – tevi, traverse, rezervoare, sine de cale ferata, armaturi, stalpi de sustinere, macarale, roti dintate, ma rog, tot ce-au poftit. Paradoxul este ca de demontatul reperelor solicitate de artisti s-a ocupat o echipa formata din aceiasi oameni care trudisera, ani la rand, la construirea Combinatului. In fine… Au comis lucrari urmatorii sculptori: Titi Ceara, Vlad Ciobanu, Ionel Cojocariu, Vasile Ivan, Laurentiu Mogosanu, Dionisie Popa, Dumitru Radu, Sava Stoianov, Lucian Taran, Gheorghe Zarnescu.