„Punctele fierbinţi” unde iau naştere super-cutremurele

Aproximativ 87% dintre cele mai puternice 15 cutremure din ultima sută de ani au avut loc la intersecţia dintre anumite regiuni ale planşeului submarin aflat în expansiune (numite zone de fractură oceanice) şi zonele de subducţie, unde plăcile tectonice alunecă una sub cealaltă, este concluzia unui studiu publicat în jurnalul Solid Earth.

Oamenii de ştiinţă au utilizat o metodă automată de prelucrare a unui mare volum de date pentru a identifica anumite corelaţii între locurile unde au avut loc cutremure, magnitudinea acestora şi originea lor geologică.

• Golful Mexic și originile geologice ale „super-bazinului” de petrol din el
• Oamenii de știință investighează misteriosul sunet „rulant” auzit în întreaga lume

Fundul oceanului este străbătut de lanţuri de munţi submarini, aşa-numitele dorsale oceanice, cum este dorsala atlantică, care se întinde pe direcţia nord-sud, între Africa şi Americi.

Aceste dorsale despart două plăci tectonice care se îndepărtează una de cealaltă pe măsură ce magma iese la suprafaţă, solidificându-se şi creând noi mase de rocă. Dorsala oceanică oscilează de-a lungul unor linii laterale care o intersectează, numite falii transformante, graniţele dintre plăcile tectonice luând astfel o formă de zig-zag. Zonele de fractură sunt un fel de „cicatrice” lăsate pe fundul oceanului de aceste falii transformante.

Aceste zone de fractură sunt adesea marcate de munţi submarini despărţiţi prin văi. În cursul a milioane de ani de la formarea lor, aceşti munţi submarini se deplasează lent până ajung într-o zonă de subducţie, adesea situată în cealaltă parte a oceanului.

Cercetătorii au emis ipoteza că aceşti munţi submarini „se înţepenesc” odată ajunşi în zonele de subducţie (unde se încalecă plăcile tectonice), creând presiuni uriaşe care se tot acumulează timp de sute sau mii de ani, până când, la un moment dat, sunt eliberate dând naştere unor cutremure catastrofale.

Aceste „locuri nevralgice” – unde munţii din zonele de fractură sunt împinşi sub o altă placă tectonică – sunt predispuse la „super-cicluri” de cutremure, în cadrul cărora seisme puternice au loc la  câteva sute sau câteva mii de ani, a explicat Dietmar Müller, cercetător la Universitatea din Sydney, Australia, şi unul dintre autorii studiului.

Multe dintre aceste regiuni ale planetei nu sunt, în general, considerate ca având un risc seismic ridicat, deoarece hărţile de risc seismic actuale sunt elaborate, în majoritatea lor, pe baza datelor colectate după anul 1900. De exemplu, zona în care şi-a avut originea cutremurul de 9 grade din Japonia, din 2011, nu era marcată, pe hărţile anterioare, ca având un risc seismic semnificativ.

„Avantajul noii metode este acela că poate depista multe asemenea regiuni şi, astfel, poate contribui la atât de necesarele îmbunătăţiri ale hărţilor de risc seismic pe termen lung”, a explicat Dietmar Müller.

Studiul mai sugerează că, deşi 50 dintre cele mai mari cutremure din ultima sută de ani au avut loc în „punctele nevralgice” dintre zonele de fractură şi zonele de subducţie, corelaţia nu se menţine şi pentru cutremurele cu magnitudini mai mici. Fenomenul se explică prin faptul că faliile mai mici nu sunt „blocate” în acelaşi mod de formele mari de relief submarine şi acolo nu se acumulează tensiuni atât de puternice, spun cercetătorii.

Sursa: Live Science

Credit foto: John Nelson, IDV Solutions