După 12.000 de ani, planeta încă suferă din cauza dispariţiei megafaunei

Înaintea de sosirea oamenilor în America de Sud, în această regiunea trăiau specii spectaculoase de animale de mari dimensiuni, precum gliptodonul (un mamifer cu copul acoperit de o carapace), leneşii tereştri uriaşi şi gomfoteridele, înrudite cu elefanţii actuali.

Dar, odată ce specia umană s-a răspândit în America de Sud, acum cca. 12.000 de ani, aceste animale au dispărut, sub efectul unei duble lovituri : vânarea intensivă de către om şi schimbările climatice . 

• Cât costă și cum funcționează gadgetul pentru dependenții de rețele sociale?
• Peste 17,5 milioane de conturi de Instagram au fost compromise într-un atac masiv de hacking

Or, aceste mari mamifere aveau un rol farte important în dinamica ecosistemelor: excrementele lor fertilizau solul, introducând în el nutrienţi, iar eliminarea din ecosistem a acestor animale a afectat lanţul circulaţiei substanţelor nutritive, duppă cum explică Chris Doughty de la Universitatea Oxford.

Cercetătorii au simulat distribuţia fosforului – un element absolut necesar creşterii plantelor – în bazinul Amazonului din America de Sud.

Amazonia adăposteşte încă o diversitate extraordinară de animale, dar extincţa de acum 12.000 de ani a dus la dispariţia tuturor marilor mamifere erbivore, iar această extincţie a  avut un efect profund asupra distribuţiei fosforului. 

Cercetătorii au pornit de la relaţia dintre dimensiunile animalelor actuale şi distribuţia nutrienţilor, pentru a estima cât de mult fosfor transportau marile erbivore – azi dispărute – din America de Sud în urmă cu 15.000 de ani, înainte de a intra în declin.

Modelul sugerează că megafauna ar fi răspândit aceşti nutrienţi pe distanţe de 50 de ori mai mari decât o fac animalele de azi. Dispariţia acestor specii uriaşe a redus circulaţia nutrienţilor cu 98%. Explicaţia constă în faptul că animalele mari transportă cantităţi mari de hrană în intestin, pentru mai mult timp decât cele mici, şi călătoresc pe distanţe mai mari în căutarea hranei. Extincţia animalelor mari a eliminat, practic, mijloacele de transport al nutrienţilor pe distanţe lungi.

Cercetătorii cred că acelaşi lucru s-a întâmplat şi în America de Nord, Europa şi Australia, unde au avut loc extincţii similare ale megafaunei, aproximativ în aceeaşi perioadă.

Dacă estimările specialiştilor sunat corecte, înseamnă că bazinul Amazonului încă nu şi-a revenit complet în urma extincţiei megafaunei sudamericane. Răspândirea nutrienţilor va mai fi afectată timp de încă 17.000 de ani de acum încolo, deşi efectele vor fi mai puţin vizibile în comparaţie cu consecinţele dramatice pe termen scurt, produse de încălzirea globală şi defrişările masive.

Fenomene asemănătoare s-ar putea petrece şi în zilele noastre, în cazul în care ar dispărea megafauna africană. Într-un studiu separat, oamenii de ştiinţă au examinat, de asemenea, modul în care animalele mari contribuie la circulaţia nutrienţilor în parcul Naţional Kruger din Africa. Aici, elefanţii şi rinocerii transferă nutrienţii din zonele cu sol bazaltic, bogate în nutrienţi, spre cele cu sol granitic, mai sărace în substanţe nutritive, permiţând astfel plantelor să crească şi pe acestea din urmă. Dispariţia acestor specii mari de erbivore – deja grav ameninţate din cauza braconajului – ar reduce circulaţia nutrienţilor cu cca. 50%, cu efecte severe asupra ecosistemelor.

Sursa: New Scientist