Descoperire fascinantă: ce cred copiii despre moarte, suflet şi nemurire?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Cercetătorii de la Boston University, conduşi de Natalie Emmons, au studiat concepţiile copiilor privind vremea de dinaintea conceperii lor, intervievând copii din două culturi foarte diferite din Ecuador. 

Rezultatele sugerează că „suntem cea ce simţim”: adesea, considerăm că partea eternă din fiinţa noastră nu este capacitatea de  raţiona, ci aceea constituită din dorinţele şi emoţiile noastre, de sentimentele pe care le încercăm.

• Un expert avertizează că tinerii își pierd rapid capacitatea de a citi
• Serviciile secrete ale SUA ar putea pierde cel mai puternic instrument de spionaj

Studiul, publicat în jurnalul Child Development, se înscrie în volumul tot mai important de lucrări ştiinţifice ce studiază rădăcinile cognitive ale religiei.

Deborah Kelemen, profesor de psihologie şi unul dintre autorii studiului, afirmă: „Acest studiu arată că este posibil ca ştiinţa să studieze credinţele religioase. În acelaşi timp, ne ajută să înţelegem unele dintre aspectele universale ale cogniţiei umane şi structura minţii omeneşti.”

Cele mai multe dintre studiile asupra posibilităţii prelungirii existenţei după moarte au arătat că atât copiii, cât şi adulţii cred, în general, că atunci când oamenii mor, nevoile fizice precum foamea iau sfârşit, iar emoţiile continuă să existe într-o formă oarecare, însă nu-şi pun întrebarea de unde vin aceste convingeri.

Cercetătorii au crezut multă vreme că oamenii îşi dobândeau concepţiile despre post-existenţă prin expunerea la educaţie culturală şi religioasă, însă prof. Emmons susţine că ideea nemuririi sufletului îşi are originea în intuiţia noastră. 

Ea a intervievat copii din satul Shuar din bazinul ecuadorian al Amazonului, o comunitate de indigeni pe care a ales-o deoarece aici copiii nu au credinţe de origine culturală privind existenţa înainte de concepţie şi bănuia că asemenea copii, confruntaţi permanent cu priveliştea naşterii şi a morţii în cadrul unor activităţi precum creşterea animalelor şi vânătoarea, ar avea o viziune mai raţională, o perspectivă „biologică” asupra timpului de dinaintea conceperii lor.

Pentru comparaţie, a intervievat, de asemenea, copii de religie romano-catolică dintr-o zonă urbană din apropiere de capitala ecuadoriană, Quito, copii care fuseseră învăţaţi că viaţa începe cu adevărat doar din momentul concepţiei.

Dacă influenţele culturale ar fi fost esenţiale în formarea credinţei în nemurire, atunci atât copii indigeni, cât şi cei din mediul urban ar fi trebuit să respingă ideea existenţei vieţii înainte de naştere, crede cercetătoarea.

Prof. Emmons a arătat copiilor desene ce înfăţişau un copil, o femeie tânără şi aceeaşi femeie în timp ce era gravidă, apoi le-a pus o serie de întrebări legate de capacităţile, gândurile şi emoţiile copilului reprezentat, în cursul fiecărei etape. 

Rezultatele au fost surprinzătoare: ambele grupuri au dat răspunsuri remarcabil de asemănătoare. Copiii gândeau că trupurile lor nu existau înainte de naştere şi că nu aveau capacitatea de a gândi ori de a-şi aminti ceva. Totuşi, ambele grupuri au răspuns că emoţiile şi dorinţele lor existau încă dinainte de a se naşte.

Deşi, în general, spuneau că, înainte de a se fi născut, nu aveau ochi şi nu puteau să vadă, copiii declarau totuşi, deseori, că erau fericiţi că aveau să-şi cunoască în curând mama sau că erau trişti că erau despărţiţi de familia lor.

„Chiar şi copiii care aveau cunoştinţe de ordin biologic despre reproducere păreau totuşi să creadă că au existat cumva sub o formă eternă şi că acea formă era asociată cu emoţiile şi dorinţele”, spune prof. Emmons.

Ea crede că această trăsătură umană ar putea fi un produs secundar ar gândirii noastre sociale avansate, deoarece oamenii tind să îi vadă pe ceilalţi ca pe o sumă a stărilor lor de spirit, iar dorinţele şi emoţiile sunt esenţiale în prevederea comportamentului altora.

Deoarece această capacitate este extrem de utilă, ea se extinde şi asupra altor laturi ale gândirii noastre, astfel că oamenii tind să vadă potenţiale conexiuni acolo unde ele nu există, explică specialistul.

Aşa se face că ideea că sufletul ar supravieţui separat de trup, deşi neştiinţifică, este naturală şi adânc înrădăcinată, consideră prof. Emmons.

Sursa: Mail Online