Ce este de fapt religia creştin-ortodoxă?

Avem modelul creştin. În joia aceasta avem gesturi de înţelegere a celuilalt, de comuniune. Gesturi prin care tu conştientizezi Trecerea. Sunt mare şi tare, să nu uit de unde vin, să nu uit cât de trecătoare sunt lucrurile.

În joia aceasta, Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor, s-a întâmplat Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani, dar şi vinderea Domnului de către Iuda.

• ARCMEDIA își consolidează portofoliul producțiilor video: Dan Capatos se alătură echipei CANCAN începând cu ianuarie 2026!
• Țara din Uniunea Europeană cu cele mai supraevaluate locuințe

Dar Ceilalţi, culmea este că şi ceilalţi, postmodernii, hipsterii, ateii, cei care ignoră sau nu ştiu de toate acestea, se pregătesc de zilele libere. Nu-i o întâmplare. Această simplă observaţie nu ne desparte, ci ne arată dependenţa noastră de tradiţie, nevoia de ritual comunitar.

Nu vi se pare o mare întâlnire? Intră şi credincioşii şi Ceilalţi în logica pregătirii unor zile de “stat pe gânduri”. Ce-i cu mine? Ce mă aşteaptă? Chiar şi pragmaticele întrebări dac parte din logica aceasta: cu cine mă înfrăţesc la Vamă sau mi-am luat loc la munte sau în Cipru?

Trebuie înţeles, nu înjurat şi în niciun caz denigrat. Fără doar şi poate Zilele Patimilor au creat, oficial, impunerea zilelor de odihnă. Asta-i istorie, nu-i nimic de făcut. Căutarea omului prin secoli. Impunerea unei norme Omului. Dovada?

În secolul 21, faptul că, deşi nu serbezi Paştele, totuşi viaţa ta se opreşte din cursul ei firesc, de muncă şi stă în întrebarea: ce fac eu cu mine?

Ce este de fapt religia creştin-ortodoxă, ce sunt celelalte religii cunoscute sau mai puţin cunoscute?

Experienţe spirituale, o spun într-o formulă simplificatoare. Adică, după ce ai tras de trup la sală, sau după ce te-ai plâns de trup la doctor, ai modele umane ideale sau concrete, la îndemână, reguli de purtare în societate şi o cale de a fi în lumea ta, fericit, mulţumit.

Pentru creştini modelul este Iisus şi sacrificiul său. De la Iluminism şi revoluţia Franceză încoace modelul concurent este cu mult mai concret: omul cu realizările şi eşecurile lui de fiecare zi. Secolul întâi şi secolele 17-18. În ambele cazuri, Omul, Iisus, nu-i aşa, este întâi om. Şi patimile lui sunt dovada.

În ambele cazuri, iniţial s-au impus experienţe spirituale exclusiviste. Am avut tirania religioasă, apoi tirania revoluţionară a omului. Care a dat mai multe victime? Greu de spus.

De fapt, teoria arată că Iluminismul şi Revoluţia nu puteau exista fără un model pe care să-l conteste, dar din care să se “alimenteze”: simboluri, reguli, modele umane. Un fel de capcană luminată a omului.

Întregul eşafodaj de mitologii Iluministe sunt constructe ridicate pe tiparul religios. Iisus, om şi Divin, a fost înlocuit cu omul.
În secolul nostru, în ciuda tuturor evidenţelor, cele două modele nu se opun sau concurează, ci coexistă. Poţi alege, liber. Injuria la adresa Celuilalt, aia trebuie să te pună pe gânduri. Să te întrebi ce model ai ales în viaţă.

Oricât şi-ar bate gura cei care pleacă în China sau Malta, la Cucuieţi sau în Monte Carlo, ei trăiesc într-un timp spiritual, o impunere a unui model religios. Adevărul este simplu şi istoric: nimic nou, atâta timp cât, cronologic, prima experienţă fundamentală a fost cea religioasă. Ea este întemetoarea modelelor noastre, rutualurilor şi timpului nostru comunitar.

Cert: ziua liberă este întâi reglementată în cărţile sacre, apoi, preluată de birocraţia modernă.

Să nu funcţionăm însă unilateral. Însăşi canoanele bisericeşti adoptă sau nu, dar trebuie să ţină cont, în orice caz, de mişcările sociale, de felul în care gândesc ceilalţi. Biserica? Aş spune, mai exact: preotul. Preotul de astăzi care ţine predica de Joia Mare şi dă Lumină la Înviere nu are cum fi departe pe turma sa. Este om, supus influenţelor, lecturilor, oamenilor cu care vorbeşte.

Când vorbim despre credinţă, nu ştiu dacă aţi văzut, nu vorbim altfel fără a pomeni preotul. Că vrea, că e nevolnic la voce.
Dar uităm un singur lucru: noi trăim o aventură spirituală, o experienţă a minţii noastre, o căutare a propriei identităţi. Mintea noastră caută, nu se poate împiedica, vrea mai mult. Asta a adus nou Iluminismul, secolul Raţiunii. Şi lecţia asta a aplicat-o şi Biserica. Nu preotul este vina, noi suntem cei care ne lepădăm de căutarea de sine.

Caută-te pe tine, caută-l pe Celălalt. Caută-ţi ziua liberă, nu? Ziua în care să te gândeşti la tine.

Când se caută experienţe spirituale asiatice, yoga, trăit în aşramuri, fugit de lumea cea ostilă, dece nu, locuri cu obiceiuri şi tradiţii în România sau te miri unde, ce se caută? Omul, deci chiar tu, este în căutare de sine.

Deci, Paşte sau zile libere? Ambele, mai ales căutarea ta de sine. Creştinismul îţi oferă în aceste zile, un model. Modelul este cel uman. Asta-i marea ta alegere. Raţiunea ta ia modelul şi se întreabă. Ce-i cu mine? În glumă sau serios, rămâne aceeaşi întrebare. Despre ce-ai făcut peste an, despre felul în care mănânci mai mult sau mai puţin, despre fericiri, eşecuri, boli, bătrâneţi, bani, despre ce crezi tu despre tine şi Ceilalţi.

Sursa: Mediafax