Prima pagină D:News

Oasele albe care dor. De ce ministrul român de Externe e obligat să dea explicaţii pentru descoperirea unei gropi comune în Rusia

Costin Ştucan 09.17.2016 | ● Vizualizări: 1907

''Fiecare soldat mort în război s-a transformat într-o floare a soarelui''. Replica este dată într-o imensitate de pălării galbene râzând în soare, de o rusoaică de la ţară unei italiance venite de la mii de kilometri până în inima Uniunii Sovietice pentru a-şi căuta soţul dat dispărut în decembrie 1942, după prăbuşirea frontului începută pe flancurile româneşti de la Stalingrad. Sophia Loren face un rol incredibil în “I Girasoli” (Florile soarelui), filmul lui Vittorio de Sica din 1970. Căutările ei furibunde o duc în cele din urmă către locul în care trăia soţul ei Antonio (Marcello Mastroianni), un soldat amnezic prăbuşit în iarna lui 1942 într-o stepă necunoscută şi salvat de o soră medicală rusă.

Filmul lui de Sica e un tribut adus celor 82.000 de italieni morţi în Rusia, în al doilea război mondial. Jumătate dintre ei au murit în lagărele de prizonieri, uneori în aceleaşi încăperi sordide pe care le împărţeau cu soldaţii români care şi-au lăsat şi ei oasele albe şi goale în pustiile Rusiei. 281.000 de români au pierit pe frontul de Est. Mulţi dintre ei zac şi acum în gropi fără cruci, neştiuţi de nimeni, dar plânşi în ţară de părinţii, fraţii sau copiii lor care i-au aşteptat zeci de ani în zadar să mai intre o dată în curtea casei.



În cartea sa, “Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, profesorul Radu Mărculescu, trecut la propriu în lumea drepţilor în 2011, la 96 de ani, povesteşte momentul întoarcerii în ţară după 9 ani de prizonierat la Oranki, Usciora sau Monastârka, în cele mai infernale locuri inventate de om pentru distrugerea omului:

“În sfârşit, intrai, urcai treptele terasei şi, când să apăs pe butonul soneriei, uşa se deschide brusc, ca şi când cineva ar fi pândit în spatele ei, şi..nu se poate...Cum? Bătrânica asta, puţin adusă, parcă micşorată, plăpândă, albită şi cu o boare de lacrimi pe gene să fie mama mea? O comparai cu cea pe care o lăsasem la plecare: o femeie în putere, dreaptă, fermă, stăpână pe sine...În imaginea de acum a mamei, am avut viziunea prăbuşirii, sub loviturile cumplite ale veacului şi ale nemiloasei noastre istorii, a întregii noastre lumi de altădată. Am strâns-o la piept cu putere, am îmbrăţişat-o îndelung, dar mi-am oprit la timp lacrima ce-mi forţa nodul din gât. “Mult ai mai lipsit, mamă! Inuman de mult, îmi spuse, privindu-mă lung şi ştergându-şi ochii. Dar acum, că te văd, sunt fericită”.

Era 1951, anul în care italienii îşi căutau dispăruţii din Rusia, însă românii nu aveau acest drept. Din voinţa regimului bolşevic instaurat după 1944, războiul împotriva URSS nu a existat, a fost şters din istoria Republicii Populare Romîne, şi prin urmare nici morţii şi dispăruţii lor nu mai existau. Cei întorşi – mutilaţi fizic şi psihic de ororile trăite - erau nişte fantome vii, proscrişi care luptaseră cu arma în mână împotriva “prietenilor sovietici”.

România comunistă a ales să îndese în malaxorul uitării carnea şi oasele sutelor de mii de tineri duşi cu forţa dincolo de Nistru. Cărţile de istorie nu conţineau o frază despre morţii români de la Stalingrad sau din Crimeea. Tendinţa a continuat şi după 1989 şi, mai revoltător, este întreţinută şi de tehnocraţii aflaţi acum la guvernare.

Citeşte continuarea în Gândul!

Tag-uri: rusia | descoperire | comune | gropi

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI