Bizara „floare-cadavru” fură material genetic de la planta pe care o parazitează

Plantele Rafflesia, întâlnite în pădurile tropicale din Indonezia, sunt cunoscute pentru florile lor enorme; una dintre specii, Rafflesia arnoldii, deţine titlul de „planta cu cele mai mari flori”, acestea putând atinge 1 metru în diametru.

Aceste flori uriaşe, cu petale cărnoase, răspândesc un miros de carne stricată, menit să atragă insectele care le polenizează; de aici vine porecla de „floarea-cadavru” (pe care Rafflesia o împarte cu o altă plantă, neînrudită, arum gigantic – Amorphophallus titanum – care împrăştie un miros asemănător)

• Instagram va alerta părinții atunci când copiii caută „în mod repetat” anumiți termeni
• Psihologii dezvăluie culorile folosite cel mai des de oamenii dificili

Rafflesia sunt plante parazite, lipsite de clorofilă şi deci incapabile de fotosinteză; ele se hrănesc pe seama unor liane din genul Tetrastigma,pe care le parazitează. Rafflesia nu are nici frunze, nici tulpină, nici rădăcini adevărate, ci doar organe de absorbţie numite haustori, permanent înfipte ţesuturile plantei gazdă, de unde absorb substanţe nutritive. Practic, planta parazită trăieşte în mare măsură în corpul plantei gazdă, scoţând la suprafaţă doar florile gigantice, cu ajutorul cărora se reproduce.

Dar, studiind relaţiile dintre gazdă şi parazit, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Harvard au făcut o descoperire uimitoare: în ciuda faptului că cele două specii au apărut la 100 milioane de ani interval una faţă de cealaltă, porţiuni neaşteptat de mari din ADN-ul plantei gazdă se regăsesc şi în genomul plantei parazite; după cât se pare, Rafflesia a luat aceste porţiuni de ADN de la gazda sa, integrându-le în propriul genom.

Specialiştii nu ştiu, deocamdată, care este scopul acestui transfer de gene, dar consideră descoperirea drept una extraodinară şi care îi forţează să regândească viziunea lor despre relaţia gazdă-parazit.
Genele transferate sunt variate, având funcţii diverse, în metabolism, respiraţie şi alte procese, contrazicînd astfel ipoteza emisă iniţial de savanţi, care credeau că aceste gene ar servi parazitului pentru a dezactiva anumite mecanisme de contraatac ale gazdei.

Deşi au mers pe căi evolutive diferite şi nu sunt înrudite îndeaproape, Rafflesia şi planta sa gazdă sunt totuşi apropiate, într-un fel, prin aceste gene pe care le au în comun. Studiul de la Harvard este unul dintre primele care arată că zonele în care are loc un contact fizic foarte strâns, cum este cel dintre gazdă şi parazit, sunt zone în care are loc un transfer orizontal de gene (între indivizi din specii diferite, din aceeaşi generaţie).

Cercetări mai aprofundate au arătat că şi în cadrul transferului vertical de gene (de la părinţi la urmaş), Rafflesia nu numai că transmite descendenţilor genele luate de la gazdă, dar detaliile procesului la nivel molecular sunt extrem de asemănătoare cu cele de la specia gazdă. Cu alte cuvinte, din punct de vedere genetic parazitul „învaţă să vorbească limba gazdei”, după cum s-au exprimat autorii studiului.

Este o strategie de adaptare uimitoare, care aruncă o nouă lumină asupra fenomenului de parazitism, una dintre cele mai complexe şi fascinante relaţii interspecifice din lumea vie.

Sursa: Mail Online