#CentenarulRosu: Cum sistemele comuniste de învăţământ produceau ”turnătorii”

“Mi-aduc aminte, atunci când am început şcoala, în 1948, se făcea colectivizarea agriculturii. Se chema lumea la căminul cultural, inclusiv de la şcoală, profesorii noştri, învăţătorii. Învăţământul este legat strâns de profesor(…). Era acea perioadă în care erau multe lipsuri, nu aveam căldură, nu avea mâncare, nu aveam haine. Înainte de ore, cântam un cântec despre colectivizare :”Hai, să facem o gospodărie colectivă şi la noi în sat/ Viaţa să ne fie fericită, traiul să sporească ne-ncetat”, a povestit Ioan Bulei, istoric.

În şcoală, manualele erau unice, iar propaganda de partid pornea chiar de la ele, deoarece erau împânzite cu poezii şi cântece patriotice, scrie Mediafax.

• De ce au dispărut vânători-culegătorii din Europa?
• Ziua în care sute de mii de oameni au ieşit în stradă pentru Regele Mihai

„Fiind în perioada aceea de ocupaţie sovietică, mi-aduc aminte de tot felul de cărţi pe care le citeam atunci, cum ar fi “Noua Gardă”. La şcoală, trebuia să ştim multe despre Uniunea Sovietică, făceam geografia URSS-ului. La istorie, de exemplu, aveam un profesor slab, n-am învăţat pentru că nu ştia să ne predea. Dar noi eram mai cuminţi decât elevii de acum, eram mai doritori să învăţăm pentru că oricum, altceva nu aveam ce să facem”,spune istoricul Ioan Bulei.

Chiar şi în aceste condiţii, elevii reuşeau să citească multe cărţi care nu erau în conformitate cu ceea ce promova partidul comunist.

“Aveam acasă “Istoria Română” a lui Constantin Giurescu şi acolo citeam câte ceva şi constatam, că se spuneau lucruri diferite decât cele pe care le auzeam la şcoală. L-am întrebat pe tata ce ar trebui să ştiu şi să cred despre istoria noastră. El mi-a spus un lucru pe care l-am ţinut minte toată viaţa: să spun la şcoală ce mi s-a spus la şcoală, dar să nu cred decât cartea asta. (…) Stăteam şi citeam foarte mult, dar nu prea aveam ce citi. Aveam cărţi moştenite de la unchiul meu care a fost învăţător, dar pe multe dintre ele, tata a fost nevoit să le dea foc pentru că se temea de controalele care puteau fi făcute acasă. Aşa cum veneau după pământ sau grâu, pe care lumea le ascundea în pamânt, aşa veneau şi după cărţi pe care le ardeau dacă nu erau corespundeau cu epoca aceea pe care o trăiam”, a spus Ioan Bulei.

Uniforma şi carnetul de note erau două elemente fără de care elevul nu avea voie să se prezinte la ore. Şi pentru ca întreaga supraveghere să fie completă, elevii erau verificaţi de către elevul de serviciu.

“Mi-aduc aminte şi ziua în care m-au făcut pionier, eram foarte fericit şi era o mare sărbătoare pentru noi. Pionier şi şoim al patriei deveneai dacă învăţai, şi te pregăteai să ajungi, mai târziu, UTC-ist, membru de partid. Din punctul acesta de vedere, putem spune că nu era rău pentru că te ambiţionai să înveţi. Dacă aveai note bune, ţi se acorda şi bursă. Eu luam o bursă de 87 de lei, iar banii îi dădeam mamei şi eram foarte mândru de asta. La liceu am pierdut bursa şi mi-a fost foarte greu”, a povestit Ioan Bulei.

Şi tot şcoala era locul de pornirre pentru reţeaua de informatori. Paul Cernat atrage atenţia în cartea sa “Supravieţuirea sub un clopot de sticlă”, că „procentajul sesizabil de turnători nu era mai mic la nivelul preşcolarilor şi al şcolarilor decât la cel al adulţilor”, ceea ce demonstrează încă odată puterea de propagandă a ideologiei comuniste în rândul elevilor.

Cât priveşte participarea la paradele de 23 august sau la alte evenimente dedicate partidului, acestea erau o mândrie pentru elevi.

“Am fost obligaţi să mergem la moartea lui Stalin şi atunci s-au oprit trenurile, fabricile şi era o jale nespusă, iar noi, elevii, plângeam efectiv. Ne mai luau când se apropiau sărbătorile. Eu am prins paradele de 23 august ca student. Am fost chemat şi am defilat, ca mulţi alţii, cu zgomot mare de către partid atât elevii, cât şi profesori. Mai erau dintre noi care chiuleau, dar măsuri se luau dacă te ţineai de capul chiulangiilor. Exista acest control, se căuta să se păstreze această supraveghere a tinerilor”, spune istoricul.

Facultatea era o altă etapă a învăţământului, în care studenţii erau verificaţi constant. În special, dacă rudele acestora activaseră sau susţinuseră în vreun fel organizaţii sau acţiuni care promovau lupta împotriva comunismului.

“În perioada în care eram student, de exemplu, vreo cinci dintre colegii mei au fost daţi afară pentru că s-a descoperit în dosarele lor apartenenţa la anumite organizaţii a părinţilor sau rudelor. Au revenit în facultate şi au terminat-o, dar cu mare greutate. Ei plângeau şi noi eram extrem de trişti pentru că ne gândeam că se poate întămpla oricui. Era un control de care trebuia să ţii seama”, explică Ioan Bulei.

În primii ani după Revoluţia din 1989, sistemul educaţional şi-a păstrat multe elemente moştenite din perioada comunistă, cum ar fi uniforma în carouri albe şi albastre, metoda de predare sau bătaia cu rigla pe palmă. Istoricii spun că nu era o rea-intenţie a dascălilor sau a sistemului în sine, ci România nu ştiam cum să procedeze şi ce metode de învăţare să aplice odată cu trecerea la democraţie.