Adevărata poveste a lui Robert Bruce, regele legendar al Scoţiei

Timp de două secole până la Robert Bruce, monarhii englezi au controlat sau influenţat evenimentele din Scoţia în diferite grade, scrie The Vintage News.

În timpul regimului lui Edward I al Angliei, poreclit „Picioare Lungi” pentru înălţimea sa şi „Ciocanul scoţienilor” pentru regimul totalitar şi campaniile împotriva scoţienilor, politica din Scoţia era dominată de Anglia.

• O descoperire unică, veche de 9.500 de ani, dezvăluie o perspectivă rară asupra ritualurilor străvechi
• Analizele ADN arată cine ar fi fost ultimul șaman siberian

Viclenia, forţa militară şi bogăţia lui Eduard i-au oferit mijloace prin care monarhul englez a divizat şi a controlat nobilimea scoţiană. În anumite situaţii chiar, implicarea lu Eduard era văzută bine, întrucât casele nobile scoţiene se aflau într-un conflict permanent.

În ultimul deceniul al secolului al XIII-lea, nobilimea scoţiană a fost divizată din cauza problemei moştenirii tronului scoţian. Eduard a fost invitat pentru a rezolva problema, iar acestata a precizat că nu contează, atât timp cât acesta îi va recunoaşte autoritatea.

Cele mai solide pretenţii la tron, Robert Bruce şi John Balliol

Deşi erau 14 bărbaţi care doreau tronul, cele mai solide pretenţii erau ale lui John Balliol, un nobil cu rădăcini scoţiene şi anglo-normande, şi Robert Bruce.

Adevăratul său nume era Rboert de Brus, fiind şi el un descendent al anglo-normanzilor care au rezultat din amestecul populaţiei anglo-saxone cu normanzii care au invadat Anglia în 1066. De asemenea, Robert avea descendenţă în nobilimea galeză/scoţiană, precum Balliol.

Robert Bruce era al şaptelea conte de Annandale de partea tatălui său şi conte de Carrick de partea mamei, ambele fiind poziţii înalte în nobilimea scoţiană.

Se ştiu foarte puţine despre el ca băiat, doar că era educat, studiind filosofia, religia, istoria şi ştia mai multe limbi străine. Desigur, era şcolit şi în arta războiului şi în politică, învăţând de la părinţii săi, de la profesori, clerici şi de la timpul său petrecut în Anglia, unde s-a aflat pentru o perioadă în curtea lui Eduard I.

În 1292, a fost ales John Balliol ca rege al Scoţiei. Nu a fost o surpriză, având argumente la fel de bune ca Robert, iar familia sa avea legături cu Eduard I. În disputa care a urmat alegerii, Eduard a intervenit şi l-a declarat pe John Balliol rege.

Totuşi, Eduard dorea mai multă putere în Scoţia şi l-a dat la o parte pe Balliol. Robert Bruce şi tatăl său au jurat supunere în 1296 în faţa lui Eduard I, ceea ce a fost o mişcare mai mult împotriva rivalului Balliol decât pentru regele englez.

În 1297, mulţi scoţieni se revoltă împotriva lui Eduard I. Dintr-o perspectivă personală, familia Bruce era într-o poziţie dificilă.

Au jurat pentru Eduard, dar mai mult din cauza rivlaităţii cu John Balliol, care acum se afla în rebeliune, şi mai puţin pentru prietenia cu Anglia. Acum, multe familii de nobili şi o mare parte din populaţia scoţiană se afla împotriva conducerii engleze şi a prezenţei trupelor militare străine. Omul care avea să conducă rebeliunea este William Wallace, cunoscut în cultura populară datorită filmului Braveheart.

După ce Wallace a câştigat la Stirling, Eduard I l-a trimis pe Bruce şi pe alţi scoţieni, alături de armata sa, să distrugă rebeliunea. Pe drum, Robert s-a răzgândit. Din păcate pentru ei, scoţienii au fost înfrânţi în 1298 şi deşi Wallace a fost ucis, familiei Bruce i s-a permis să îşi păstreze averile în schimbul reînnoirii jurământului. Balliol a fost exilat de Eduard, iar Robert Bruce şi John Comyn, alt nobil scoţian, au fost numiţi „păzitorii Scoţiei” în 1299.

Credit: Wikipedia

Timp de şapte ani, Bruce şi Comyn au încercat să conducă Scoţia împreună, dar se urau, dorind tronul scoţian liber. În 1306, cei doi s-au certat şi Comyn a fost înjunghiat mortal în biserică de Robert Bruce. Ca rezultat, Papa l-a excomunicat pe Robert, iar Eduard l-a exilat.

Singura alternativă la viaţa în ascunzători şi pe fugă era să se ridice şi să-şi revendice moştenirea tronului. Separându-se de Papă, clericul scoţian l-a susţinut pe Bruce şi l-a declarat regele Scoţiei pe 23 martie 1306.

Războiul de gherilă

Să susţii că eşti rege şi să fii într-adevăr rege pot fi două lucruri diferite. Eduard al Angliei a pornit spre Scoţia, învingând armatele lui Bruce şi a aliaţilor săi, forţându-l pe Bruce să se retragă în Irlanda, unde a stat iarna,revenind în Scoţia anul următor.

Eduard I a murit în 1207, dar fiul său era la fel de determinat în a ţine Scoţia sub control. În următorii ani, Robert Bruce şi oamenii săi au ţinut un răboi de gherilă împotriva lui Eduard al II-lea. Într-un final, în iunie 1314, scoţienii conduşi de Bruce i-au înfrânt pe englezi la Bannockburn în Scoţia.

Bătălia de la Bannockburn, 1314. Credit: Wikipedia

Deşi aceasta a fost bătălia principală a războiului, englezii au continuat să încerce să controleze Scoţia, dar nu au reuşit decât să îi convingă pe nobili să se alăture lui Bruce. În 1320, nobilimea a jurat supunere lui Robert, acesta devenind regele de drept al Scoţiei.

Robert a condus o Scoţie independentă pentru alţi nouă ani, iar apoi pe tron a ajuns fiul său, David al II-lea în 1329.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

William Wallace – inima neinfricata a Scotiei

Top 10 cele mai mari catastrofe militare din istorie

Ziua în care a apărut Marea Britanie. Cea mai frecventă greşeală pe care o fac românii faţă de Regatul Unit

Conform unui studiu, clădirile istorice din Anglia sunt pline de însemne pentru alungarea spiritelor rele