Atunci când Pământul avea un ”inel”: proiectul îndrăzneţ al americanilor din Războiul Rece de a scăpa de ameninţarea sovietică

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Inelul West Ford a fost văzut ca cea mai mare antenă radio din istorie. Singurul scop al acesteia era de a realiza comunicaţii pe distanţe mari. La acea vreme, astfel de comunicaţii erau posibile prin cablurile subacvatice şi prin radare cu bătaie peste orizont, scrie War History Online.

Aceste metode de comunicare erau robuste dar vulnerabile la atacuri. Armata SUA credea că Uniunea Sovietică putea ataca un cablu subacvatic şi să întrerupă acest mijloc de comunicare cu aliaţii săi. O astfel de acţiune ar fi lăsat Statele Unite să se bazeze pe undele radio care erau deviate de ionosfera planetei.

• Clădirea care „minuna” privirile bucureștenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea
• Complotul uitat pentru revenirea lui Alexandru Ioan Cuza la domnie

Acest tip de comunicare radio la distanţe lungi nu era aşa de eficient precum cablurile subacvatice. Ionosfera este afectată de activitatea Soarelui, iar transmisiunile puteau fi întrerupte. Aceasta era o problemă majoră pe care armata era determinată să o rezolve.

Walter E. Morrow a fost inginerul electrician care a venit cu o soluţie inovatoare. Morrow lucra la Lincoln Laboratory şi a creat Proiectul Needle. A sugerat că dacă Pământul avea un reflector radio permanent, instabilitatea comunicaţiilor radio ar putea fi rezolvată. Pentru a crea acest reflector, trebuie plasată deasupra planetei o centură de cupru. 

Proiectul a fost preluat de armată şi transformat în West Ford. Aproximativ 480 de milioane de ace de cupru au fost create pentru a îndeplini acest scop. Un astfel de ac era subţire, cu grosimea unui fir de păr uman şi cu lungimea de 1,8 centimetri. Deşi fiecare ac era extrem de mic, atunci când era combinate, ar fi format o bandă care orbita planeta precum inelele lui Saturn.

Dimensiunea acelor a fost calculată atent pentru a corespunde cu lungimea de undă a semnalelor de transmisie. Acestea corespundeau cu jumătate din lungimea de undă de 8 gigaherţi care era folosită de obicei pentru transmisiunile pe distanţe mari. Atunci când erau combinate cu semnalele radio, ar fi devenit antene dipoli care nu puteau fi atinse de Uniunea Sovietică.

Odată create, armata trebuia să le trimită pe orbită. Au făcut două încercări, cu prima în 1961. Această încercare nu a avut succes deoarece acele nu s-au dispersat corespunzător odată ce au ajuns la altitudinea propusă. În loc să formeze un inel, acele s-au adunat în grămezi care pluteau fără scop în jurul planetei.

Succesul a fost de scurtă durată

Următoarea încercare, în vara anului 1963, a avut succes. După câteva zile de la lansare, o transmisie a fost realizată. Aceasta a fost din California în Massachusetts, cu o rată de transmisie de 20 kilobiţi pe secundă.

În ciuda succesului iniţial, viteza transmisiei a scăzut pe măsură ce acele continuau să se disperseze. După patru luni, transmisiunile puteau fi făcute cu o rată de doar 100 de biţi pe secundă. Această performanţă slabă este unul dintre motivele pentru care s-a renunţat la idee.

De asemenea, au existat mulţi care s-au opus proiectului chiar de la început. Astronomii se temeau că inelul de cupru ar duce la poluare optică şi radio. Alţii spuneau că Statele Unite umple spaţiul cu bucăţi inutile de metal.

Oricum, proiectul a devenit inutil, odată ce sateliţii de telecomunicaţii şi-au dovedit utilitatea, primul fiind lansat în 1962.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Cine a fost, în realitate, marele câştigător al Războiului Rece?

Războiul Rece nu s-a terminat. SUA lucrează la crearea unor arme nucleare extrem de puternice

”Ceasul Apocalipsei” se află la doar două minute de miezul nopţii. Riscurile majore cu care se confruntă omenirea şi care îi pot aduce anihilarea

Serghei Koroliov, arhitectul programului spaţial sovietic care ura aurul. Trimis în Gulag de Stalin, a rămas anonim în timpul celor mai mari succese