Istoria sângeroasă a Sudanului – geopolitică, războaie civile și nașterea celui mai tânăr stat din lume

Istoria Sudanului este fără îndoială una extrem de bogată, putând fi corelată atât cu civilizația egipteană, cât și cu perioada de înflorire a culturii arabe, servind mult timp drept punte între lumea islamică și Africa Neagră. Totodată, din nefericire, spațiul sudanez a fost profund marcat de elemente, precum: sclavagismul, rasismul, conflicte religioase, războaie civile, foamete sau secetă. Sudanul a fost întotdeauna asociat cu un grad însemnat de sărăcie, precum și cu specificul său climatic neprietenos, însă miza geopolitică reprezentată de Sudan a fost una deosebită, luând în considerare inclusiv dimensiunile acestui stat, ce se întindea pe o suprafață de peste două milioane de km², înaintea scindării sale în ”Republica Democrată Sudan” și ”Sudanul de Sud” (2011).

Pe parcursul secolului XX, dar și ulterior, diverse puteri regionale sau globale, constatând sau chiar resimțind instabilitatea generată pe termen lung de conflictul civil sudanez, au încercat să-i influențeze deznodământul urmărindu-și implicit și propriile interese.

• Oamenii de știință scanează mumii pentru a dezvălui secretele vieții din Egiptul Antic
• Un accelerator de particule a descifrat o hartă stelară din Grecia Antică, ascunsă într-un manuscris

Primul Război Civil

Războiul civil din Sudan a fost rezultatul unei ciocniri extrem de violente între populația de culoare non-musulmană, majoritară în Sudul țării și cea predominant arabică din Nord, care controla însă la nivel politico-administrativ întregul stat. Autoritățile aflate la Khartoum au profitat mult mai mult de pe urma colonialismului britanic, decât au făcut-o confrații sudici, iar complexul istoric al celor din urmă a declanșat una din cele mai lungi și mai sângeroase confruntări din istorie, durata războaielor civile din Sudan depășind jumătate de secol și nefiind pe deplin încheiată nici în momentul de față.

Independența Sudanului, oficializată pe 1 decembrie 1956, a fost rapid recunoscută și de către Statele Unite, ce încurajau diminuarea colonialismului la scară mondială, salutând totodată aderarea țării în cadrul ONU.

Ismail al-Azhari și Partidul Național Unionist nu au apucat să conducă pentru mult timp noul stat independent, fiind nevoiți să cedeze conducerea în favoarea generalului Ibrahim Abboud, care prin intermediul unei lovituri de stat instaura un regim militar.

Rebelii anti-musulmani ”Anya-Nya” hărțuiau trupele guvernamentale și făceau imposibilă administrarea regiunii sudice, împotrivindu-se autorităților de la Khartoum și militând pentru o mai pronunțată autonomie.

Deși în primă fază această rebeliune a fost purtată de luptători rudimentar echipați, înarmați în multe cazuri doar cu arcuri și săgeți, gruparea Anya-Nya a beneficiat ulterior de un sprijin extern consistent, ce i-a permis susținerea conflictului pe termen lung. Anya-Nya și-a stabilit tabere de pregătire în Congo, unde se va naște și gruparea rebelă congoleză ”Simba”, cu care Anya-Nya va lega un parteneriat durabil.

Imixtiunea israeliană și sporirea atenției internaționale

Un moment crucial l-a reprezentat apelul făcut de liderii Anya-Nya către Israel, apel ce nu a rămas trecut cu vederea de statul evreu, aflat la rândul său în conflict cu lumea arabă. Astfel, în iunie 1968, se va stabili chiar un acord prin care Israelul își asuma atât furnizarea de armament, cât și instruirea trupelor rebele.

Singura problemă ridicată de către acest acord era una de ordin logistic, legată de modul în care armamentul urma să fie distribuit forțelor Anya-Nya. Uganda și nou-constituitul Zair nu doreau să se amestece într-o astfel de afacere, în timp ce Kenia și Etiopia s-au declarat ”pro”, astfel încât spațiul aerian al acestor state a putut fi tranzitat de către israelieni.

Împăratul Haile Selassie al Etiopiei a fost chiar dispus să permită israelienilor construirea unei baze de instruire a rebelilor sud-sudanezi pe teritoriul etiopian, din pricina aportului pe care Sudanul l-a avut în sprijinirea insurecției eritreene, gest desigur neiertat de către Selassie.

În 1965, o nouă lovitură de stat survine în Sudan, de această dată sub forma unei revoluții ”religioase”, orchestrate de către un învățat musulman pe nume Hasan al-Turabi, ce propunea o interpretare proprie a legii islamice, Șaria. Va fi propusă o constituție ”islamică”, însă în 1969 avea loc deja următoarea lovitură de stat, orchestrată de această dată de colonelul Gaafar Nimeiry, care instaura un regim militar.

În cele din urmă, în 1972 se semna tratatul de la Addis Abeba, prin care se oferea Sudului o autonomie sporită, punându-se astfel capăt primului război civil.

Odată cu descoperirea zăcămintelor de petrol din Sudan, interesul puterilor occidentale și în special al SUA a crescut, iar spațiul sudanez căpăta noi valori din punct de vedere geopolitic și geostrategic.

În scurt timp, mai multe țări africane, dar și non-africane, hotărăsc să sprijine mișcarea lui John Garang, lider al ” Sudan People’s Liberation Movement” (SPLM), un etnic dinka și economist cu viziuni liberale, ce dorea consolidarea unui Sudan multietnic și democratic (figură emblematică pentru Sudanul de Sud), iar astfel, următorul război civil se întrezărea.

Al doilea război civil

În 1979, al-Turabi devine ministru al justiției, iar în 1983, ”Sharia” este impusă prin lege la nivelul întregului Sudan. Deși nu urma să fie impusă prin forță, decizia în sine a provocat o val de mânie formidabil în Sud, iar SPLM-ul a pornit în 1983 cel de-al doilea război civil împotriva guvernului de la Khartoum, ce se aliase de altfel cu gruparea egipteană ”Frăția Musulmană”.

Totodată, administrația Reagan investise în Sudan aproximativ 400 de milioane de dolari în mediul civil și alte 350 la nivel militar, țara fiind considerată un susținător al păcii între Egipt și Israel, cât și un bastion regional important în economia războiului rece, ajuns într-un stadiu critic.

În aprilie 1985 are loc o nouă lovitură de stat, conducerea fiind preluată de către generalul Siwar Dhahab, Nimeiry trebuind să se refugieze în Egipt. Între timp, războiul civil se acutizase, iar deși SUA oferea un sprijin umanitar consistent, evaluat la aproximativ 40 de milioane de dolari, țara traversa din nou o perioadă extrem de grea din punct de vedere economic.

Mulți sud-sudanezi s-au refugiat în țări vecine precum Etiopia, Eritreea sau Uganda, acestea oferind chiar și trupe armatei rebele. În contextul războiului civil, foametea a făcut ravagii în Sudul Sudanului – aproximativ 250.000 de oameni pierzându-și viața din acest motiv, până în 1988.

Înflorirea grupărilor teroriste și intervenția administrației Clinton

Reorientarea politică înspre țări precum Libya sau Iran, precum și apariția pe teritoriul Sudanului a unor grupări islamiste, au produs îngrijorarea Occidentului. Această îngrijorare avea să se adeverească în vara anului 1990, odată cu decizia oficialilor de la Khartoum de a se poziționa de partea Irakului și împotriva coaliției internaționale constituite în urma invaziei irakiene a Kuweitului.

Acest moment a cauzat nu doar închiderea ambasadei statului Kuweit din Khartoum, ci și o ruptură între Sudan și puterile occidentale, aspect ce a favorizat apariția unor organizații teroriste pe teritoriul Sudanului, precum: ”Al Quaeda”, ”Hamas”, ”Algerian Islamic Salvation Army fighters”, ”Abu Nidal” sau ”Hezbollah”.

Un alt scandal de proporții a avut loc atunci când pe 1 noiembrie 1996 s-a constatat răpirea unor membri ai Crucii Roșii, fapt de o gravitate deosebită luând în considerare și necesitatea sprijinului medical de care depindea un număr colosal de oameni în regiune.

Administrația Clinton a adoptat o atitudine destul de acidă la adresa guvernului sudanez, președintele american ordonând chiar pe 20 august 1998, bombardarea unor fabrici suspectate ca fiind producătoare de armament chimic. Guvernul a comis însă o mare greșeală, în fabricile respective aflându-se oameni de bună credință, ce facilitau producția de medicamente împotriva malariei.

Începând din 1999, țara a devenit un important exportator de petrol, redevenind un partener de dialog interesant pentru țările dezvoltate din punct de vedere economic, însă în jur de 80% din zăcăminte se aflau în zona sudică a țării, reprezentând un factor major de instabilitate.

În septembrie 2001, senatorul american John Danforth a fost trimis într-o misiune diplomatică în Sudan, iar în scurt timp cele două tabere au încheiat un acord de încetare a ostilităților în zona munților Nuba. Acest moment a fost urmat de către acordul din 2002 de la Machakos (Kenia), privind diferențierea între stat și religie, aici discutându-se și principiul autodeterminării.

Criza din Darfur

La începutul anului 2003, o nouă rebeliune de amploare s-a produs în Vestul Sudanului, în regiunea Darfur, unde gruparea ”Sudan Liberation Movement/Army” și organizația ”Justice and equality Move” s-au răsculat împotriva guvernului central, învinuindu-l de lipsa crasă de implicare în suplimentarea și dezvoltarea regiunii.

Pe 18 septembrie 2004, Consiliul de Securitate al ONU emitea rezoluția 1564 prin care incrimina guvernul de la Khartoum de faptul că a autorizat atacurile miliției tribal-arabe ”Janjahweed” asupra unor sate, măcelărind practic populația locală. Incidente similare s-au petrecut și în Sud, unde atacuri aeropurtate autorizate de guvern au lăsat fără apărare numeroase sate.

Numărul victimelor genocidului din Darfur se estimează la 400.000, alte peste 2,5 milioane pierzându-și locuințele, dintr-o populație totală de șase milioane.

Apariția Sudanului de Sud

Cu două fronturi deschise, sub presiunea mediului internațional și constrânși de necesitatea redresării economice, președintele Omar al-Bashir a fost nevoit să se așeze la masa negocierilor, profitând și de faptul că abordarea cabinetului George W. Bush îi era relativ favorabilă. Prin consilierea oferită de Marea Britanie, SUA, Norvegia, dar și prin medierea Keniei, pe 9 ianuarie 2005, la Nairobi, al-Bashir și John Garang semnează un acord istoric, în urma căruia Sudanul de Sud avea să se bucure șase ani de autonomie, pentru ca după aceea, autoritățile locale să supună la vot chestiunea independenței prin referendum.

Pe 30 ianuarie 2011, rezultatul votului sud-sudanez a fost de 98,8% pro separare, iar pe data de 9 iulie al aceluiași an, Sudanul de Sud devenea un stat independent, urmând ca pe 14 iulie să fie acceptat oficial în cadrul ONU.