Ionel Brătianu, despre intrarea țării în Primul Război Mondial: „Este o partidă în care România îşi joacă existenţa”

24 03. 2021, 10:00

Ionel Brătianu a jucat un rol major în crearea României Mari

În primăvara și vara anului 1916, România s-a aflat sub o presiune enormă atât din partea Antantei, cât și din partea Puterilor Centrale pentru a intra în Primul Război Mondial. În mai 1916, ambasadorul francez la București, Jean-Camille Blondel, este înlocuit cu contele de Saint-Aulaire. La puțin timp după ce ajunge în România, contele de Saint-Aulaire se întâlnește cu prim-ministrul român, Ionel Brătianu. Mărturia lui Saint-Aulaire despre această întâlnire este mai mult decât grăitoare despre personalitatea lui Ionel Brătianu.

„Ion Brătianu, ‘frumoasa odaliscă’, spuneau duşmanii lui, ca şi cum moliciunea orientală a ochilor săi minunaţi nu ar fi fost luminată deseori de fulgerarea unei voinţe implacabile, m-a primit foarte curtenitor, dar rece. Nu-mi ascunse că deplângea schimbarea survenită la Legaţia Franţei. După aceea, ca o aluzie transparentă la opozanţii pe care-i primisem, mă puse în gardă împotriva ‘agitaţilor iresponsabili’ care, dacă ar fi ascultaţi, ar duce ţara la o catastrofă, fără folos pentru cauza noastră, ci dimpotrivă.

‘Sunt hotărât, spuse el, să pornesc alături de dumneavoastră, când voi hotărî eu şi cu garanţiile cerute de siguranţa ţării mele. Este o partidă în care ea îşi joacă existenţa. Cei care n-au pregetat să violeze neutralitatea Belgiei vor pregeta şi mai puţin să ocupe o ţară care, juridic vorbind, este aliata lor. Pe de altă parte, Rusia nu şi-a luat încă angajamentele pe care le socotesc indispensabile, cu toate că semnătura ei nu are nici o valoare, dar Franţa le va garanta’.

„Viitorul apropiat mă va face să descopăr înaltele calităţi care fac din el unul din cei mai mari oameni de stat ai generaţiei sale”

Brătianu, fost elev al Școlii noastre Politehnice şi foarte familiarizat cu literatura noastră, se exprima într-o franceză foarte curată, cu un amestec de supleţe şi autoritate. Partizanii noştri cei mai zeloşi îi reproşau un exces de prudenţă şi prevesteau că, întrucât dorea să aibă toţi sorţii de partea lui, se va hotărî prea târziu.

Pe bună dreptate, Blondel îl numea ‘cămătar de timp’. Se pricepea foarte bine să câştige timp fără să-şi sâcâie adversarul. Viitorul apropiat mă va face să descopăr înaltele calităţi care fac din el unul din cei mai mari oameni de stat ai generaţiei sale, mai mare decât ‘cei trei mari’ Wilson, Lloyd George şi Clemenceau.

Nimic mai firesc: ţărilor mici le sunt sortiţi oameni mari. Fără a anticipa asupra atâtor comentarii discordante în jurul viitorului Tratat de la Versailles, acest ‘depozit de explozibile’ care curând va arunca lumea într-o catastrofă fără precedent, voi nota numai că acel ‘Consiliu Suprem’, răspunzător de acea gigantică greşeală, ar fi fost bine inspirat dacă ar fi cerut – şi urmat – părerea unui Brătianu sau a unui Venizelos. (…)

Am găsit în România mai mult ca o soră a Franţei, unită cu ea prin identitate, mai mult decât prin simplă fraternitate, dar identitate prin ceea ce este esenţa spiritului nostru, după eliminarea a ceea ce este accesoriu, contingent sau accidental. Oglindă în care contemplam imaginea înfrumuseţată a patriei mele, lipsită de spasmele politicii noastre interne de care nu mi se vorbea niciodată, dar a căror victimă România va fi curând.

Robert de Flers exprima foarte plastic această identitate salutând ‘cele două drapele ale noastre (drapelul românesc este albastru, galben, roşu) atât de asemănătoare, încât ajunge o rază de soare asupra unuia sau o picătură de rouă pe celălalt pentru a fi absolut la fel’ ”. (Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată: În România: 1916–1920, Ed. a 2-a. – Bucureşti, Humanitas, 2016)