Home » Istorie » Ionel Brătianu, Banatul și Take Ionescu

Ionel Brătianu, Banatul și Take Ionescu

Autor: Mihaela STOICA 11.30.2020

Ionel Brătianu și Take Ionescu

După terminarea Primului Război Mondial, Aliații se pregăteau pentru mare Conferință de Pace de la Paris care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919. România urma să fie reprezentată la Paris de o delegație condusă de prim-ministrul Ionel Brătianu, însă pe drumul către Paris, Brătianu făcut o oprire la Belgrad pentru a începe discuțiile despre trasarea viitoarei frontiere a României cu Serbia. Banatul era o miză enormă atât pentru România, cât și pentru Serbia, iar liderul liberal vroia să își pregătească terenul diplomatic înainte de începutul Conferinței de Pace. Despre ce s-a discutat la Belgrad aflăm din memoriile lui Gheorghe I. Brătianu, fiului lui Ionel Brătianu. Problema Banatului a aruncat în aer și relațiile dintre doi mari oameni politici ai României, Ionel Brătianu și Take Ionescu.

La 11 ianuarie 1919, Ionel Brătianu pleca la Paris, prin Belgrad și Fiume. Prima etapă a călătoriei era Belgradul, iar problema care trebuia rezolvată era trasarea viitoarei frontiere între Serbia și România.

După o noapte petrecută în condiții dificile, în Belgradul „pustiit de năvălitori”, a urmat, la 13 ianuarie, un dejun la palatul principelui regent – viitorul rege Alexandru I, care exercita regența în numele bătrânului suveran, Petru I. După dejun, au fost examinate, într-o lungă convorbire, principalele probleme care interesau cele doua țări.

„Dunărea, singura graniță capabilă să evite în viitor procese între români și sârbi”

Departe de a constitui pentru România un act inamical fața de Serbia, – îl lămurea Ion I.C. Brătianu pe principele Alexandru -, soluția (în chestiunea Banatului) îi era impusa de convingerea că Dunărea era singura graniță capabilă să evite în viitor procese între noi și sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari și țara noastră. Ar fi nenorocit să tranșăm, sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate ușura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relațiilor între cele doua popoare”, avea să rezume Gheorghe I. Brătianu expunerea pe care o făcuse tatăl său la Belgrad.

Ionel Brătianu nu avea intenția de a provoca o declarație a principelui sârb, dar credea de datoria sa de a-i expune adevăratul motiv al atitudinii României.

„Principele sârb i-a răspuns mulțumindu-i, dar arătându-i, cu aceeași sinceritate, că el socotea că Belgradul nu putea rămâne la graniță și că poporul sârb din Banat avusese o prea mare parte în dezvoltarea națională a Serbiei, pentru a putea fi părăsit. Era însă convins de necesitatea unor relații prietenești între cele două popoare; punctul de vedere al lui Brătianu fiindu-i de altfel cunoscut, spera totuşi că se vor putea găsi soluții de înțelegere, fără a jertfi interese sârbești atât de considerabile”, consemna pe scurt acest răspuns Gheorghe I. Brătianu.

În 1916, pentru a atrage România în război de partea ei, Antanta a promis că Transilvania, Bucovina și Banatul vor aparține României după război. Serbia nu a recunoscut niciodată acest act, iar după 1919, Marea Britanie și Franța au început să se distanțeze de promisiunile făcute României în 1916.

În ceea ce privește Banatul la Conferința de Pace de la Paris, după multe negocieri s-a ajuns la o împărțire a lui. Aproximativ două treimi a revenit României și o treime a fost integrat în Serbia.

„Colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă pentru Brătianu”

Problema Banatului a dus și la o criză profundă de încredere între Ionel Brătianu și Take Ionescu. Aflat la Paris, Take Ionescu începuse de la sfârșitul lui 1918 negocieri cu reprezentanții Serbiei pentru o împărțire a Banatului, împărțire total neagreată de Ionel Brătianu.

Din acel moment, colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă pentru Brătianu. Au urmat pe urmă discuții, al căror ecou a ajuns până aproape de noi. Presa, pătimașă ca totdeauna, a adâncit diferendul între exponenții celor două teze; s-a dezlănțuit o polemică aspră, în care presa opoziției ataca politica ‘trufiei sterile’, pe când cea liberală aducea învinuiri politicii ‘de sărut mâna’. De fapt, era mai mult decât conflictul dintre doi oameni, dintre două personalități, oricât de deosebite ar fi fost temperamentele și metodele. Era lupta între două concepții fundamental opuse, ce nu se aflau față în față pentru prima oară în 1919 și pe care le vom regăsi desigur în toate împrejurările importante ca un factor permanent în dezvoltarea politica a României. Era conflictul intre intransigența și tranzacție”, consemna Gheorghe I Brătianu.