Lepra, între istorie și știință: ce înseamnă cu adevărat această boală și cât de mare este riscul astăzi

Cazul de lepră confirmat la Cluj-Napoca în decembrie a.c. (primul în România, după 44 de ani) a readus brusc în atenția publică o boală care, pentru mulți, părea aproape mitologică. Dincolo de rezonanța istorică, lepra rămâne o afecțiune reală, documentată și monitorizată de instituții internaționale, însă în forme complet diferite față de cele care au generat temeri în Evul Mediu. Medicina actuală descrie o boală cu transmitere dificilă, cu evoluție lentă și tratament eficient, însă este nevoie de context pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat acest diagnostic și cum a ajuns o infecție antică să circule, încă, în partea a doua a mileniului trei.

Primele descrieri medicale ale leprei apar în texte sanscrite din secolul VI î.Hr., unde erau menționate leziuni cutanate persistente și zone ale pielii care își pierdeau treptat reacția la durere sau atingere, două dintre semnele definitorii ale bolii. Analize genetice publicate în revista Nature arată că bacteria Mycobacterium leprae circulă în populații umane de cel puțin 4.000 de ani, iar diverșii săi descendenți au migrat din Asia spre Orientul Mijlociu și Europa pe rute comerciale sau militare. Cercetătorii explică faptul că această bacterie a evoluat lent, menținându-și aproape neschimbată structura genetică de-a lungul mileniilor, ceea ce permite astăzi reconstituirea traseelor ei istorice.

• A fost recuperată prima comoară de pe „Sfântul Graal al epavelor”
• Istoria furtului celui mai celebru chip

În Europa medievală, lepra a căpătat dimensiuni sociale și culturale care depășeau orice definiție medicală. Un studiu al Proceedings of the National Academy of Sciences arată că în secolul al XIII-lea existau peste 19.000 de leprozerii doar în vestul Europei, semn al unei răspândiri extinse, dar și al izolării sistematice a celor afectați, considerați un pericol pentru comunitate.

Boala nu provoca epidemii rapide, însă evolua cronic, uneori pe parcursul a zeci de ani. În lipsa tratamentului, bacteria afecta progresiv nervii periferici, iar zone precum mâinile, picioarele sau fața își pierdeau treptat sensibilitatea la durere, temperatură și atingere. Rănile sau arsurile apărute în aceste regiuni treceau adesea neobservate, se infectau ușor și puteau duce, în timp, la deformări și complicații severe, ceea ce făcea ca boala să aibă un impact mult mai grav decât sugerau simptomele inițiale. De asemenea, consecințele sociale, cum ar fi excludere, stigmatizare sau marginalizare, aveau o greutate cel puțin la fel de mare ca simptomele biologice.

Schimbarea paradigmei medicale s-a produs abia în 1873, atunci când medicul norvegian Gerhard Armauer Hansen a identificat bacteria care provoacă boala, marcând prima descoperire a unui agent patogen bacterian specific unei afecțiuni umane. National Institute of Health notează că descoperirea lui Hansen a reprezentat începutul abordării științifice moderne asupra bolilor infecțioase. Timp de decenii însă, medicina nu a avut un tratament eficient. Primele încercări au apărut în anii 1940, când dapsona – un antibiotic cu acțiune lentă – a început să oprească evoluția bolii, însă bacteriile au dezvoltat relativ repede rezistență la monoterapie (tratamentul unei boli cu un singur medicament, fără combinație cu alte substanțe active).

Punctul decisiv a venit în 1981, când Organizația Mondială a Sănătății a introdus terapia combinată cu antibiotice, cunoscută astăzi ca multidrug therapy sau MDT (abordare medicală ce implică administrarea simultană a două sau mai multe medicamente). OMS (Organizația Mondială a Sănătății) explică faptul că administrarea combinată de rifampicină, clofazimină și dapsonă vindecă complet boala dacă tratamentul este monitorizat corespunzător . Această schemă terapeutică, oferită gratuit în toate țările afectate, a redus masiv incidența globală, transformând lepra dintr-o boală invalidantă într-una curabilă.

În epoca modernă, lepra persistă în regiuni în care factorii socio-economici, densitatea populației și infrastructura medicală fac dificil diagnosticul timpuriu. Conform datelor CDC, aproximativ 250.000 de oameni sunt diagnosticați anual la nivel global, majoritatea în India, Brazilia și Indonezia, țări care raportează peste 10.000 de cazuri anual. Alte state, precum Bangladesh, Nigeria, Madagascar, Etiopia sau Filipine, înregistrează între 1.000 și 10.000 de cazuri noi în fiecare an. Raportările OMS pentru 2023 arată că aceste cifre nu reflectă o creștere a bolii, ci un control mai bun al sistemelor de raportare, pe fondul programelor globale de eradicare.

În Statele Unite, boala este rară, cu aproximativ 225 de cazuri noi anual. Unele dintre acestea sunt asociate cu expunerea la armadillos, animale care pot purta bacteria în mod natural, dar CDC subliniază că riscul de transmitere rămâne foarte scăzut și necesită un tip de expunere prelungită și repetată care nu se produce în mod obișnuit. În Europa, cazurile sunt izolate și de regulă importate, iar tratamentul este accesibil în spitalele de boli infecțioase.

Mecanismul de transmitere este astăzi bine documentat și, în același timp, mult mai puțin alarmant decât sugerează reputația istorică a bolii. Lepra nu se transmite prin contact ocazional, nu se ia prin atingere, prin îmbrățișare, prin folosirea obiectelor comune sau prin contact sexual. OMS explică foarte clar că în Europa boala nu circulă endemic, iar cazurile sunt aproape întotdeauna asociate cu călătorii în zone unde lepra este încă prezentă, muncă în străinătate sau expunere în copilărie sau adolescență într-o țară endemică. Pentru a se produce infectarea, este nevoie de expunere îndelungată la o persoană netratată, în special prin inhalarea repetată a particulelor respiratorii eliminate prin tuse sau strănut, iar CDC estimează că aproximativ 95% dintre oameni sunt natural imuni la Mycobacterium leprae. Boala se manifestă lent, uneori abia după 20 de ani de la infectare, prin pete hipopigmentate (zone ale pielii care devin vizibil mai deschise la culoare) sau eritematoase (adică roșii și ușor inflamate), pierderea sensibilității (așa cum deja am menționat, fenomen în care pielea nu mai percepe durerea, temperatura sau atingerea la fel de bine ca înainte), afectarea nervilor periferici, slăbiciune musculară și complicații oculare dacă există întârziere în diagnostic.

Diagnosticul se stabilește prin examinare clinică și biopsie cutanată sau nervoasă, metode care permit identificarea bacilului la microscop. Specialiștii subliniază că, odată început tratamentul, pacientul nu mai este contagios, iar evoluția bolii se oprește. În Statele Unite funcționează un program dedicat, National Hansen’s Disease Program, care oferă tratament și asistență medicală specifică. Europa folosește aceleași protocoale, iar România dispune de capacitate diagnostică prin spitalele de boli infecțioase.

În prezent, provocarea principală nu este boala în sine, ci stigmatul istoric care însoțește diagnosticul. Multe comunități din Asia sau Africa încă asociază lepra cu ideea de excludere, deși OMS insistă că persoanele tratate pot duce o viață normală și pot continua să lucreze, să studieze și să trăiască în familie. Stigma influențează însă accesul la tratament, întârzie prezentarea la medic și perpetuează mituri care nu mai au nicio legătură cu realitatea medicală.

În acest context, cazul confirmat în România este un episod izolat, nu un semnal epidemiologic. Lepra nu are potențial epidemic în Europa, nu se transmite ușor, nu evoluează rapid și, cel mai important, se vindecă complet cu tratamentul adecvat. Înțelegerea acestor date nu minimalizează diagnosticul, ci îl așază în contextul corect: o boală veche de milenii, răspândită încă în unele regiuni ale lumii, dar departe de a mai reprezenta amenințările din trecut.

Ce trebuie să știi, pe scurt:

• Lepra este cauzată de bacteriile Mycobacterium leprae și Mycobacterium lepromatosis, care afectează pielea și nervii periferici;
• Transmiterea necesită contact prelungit cu o persoană netratată, prin particule respiratorii eliminate în timp; 95% dintre oameni sunt natural imuni;
• Tratamentul modern cu antibiotice (MDT) vindecă complet boala și oprește contagiozitatea după primele doze;
• Majoritatea cazurilor actuale sunt raportate în India, Brazilia și Indonezia; Europa înregistrează doar cazuri izolate, de regulă importate;
• Simptomele pot apărea chiar și la două decenii după infectare, ceea ce explică detectarea tardivă a unor cazuri izolate în țări unde boala nu circulă endemic;
• Organizațiile specializate în sănătate globală arată că izolarea și discriminarea întârzie mult prezentarea la medic, deși pacienții aflați sub tratament nu mai sunt contagioși.

Surse:

https://www.nature.com/articles/s41559-025-02790-9

https://www.pnas.org/doi/10.1073/pnas.1421504112

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC4458930/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Povestea trandafirului: de la fosile preistorice la simbol al culturilor antice și al grădinilor moderne. 60 de milioane de ani de istorie

Cine a fost soția lui Shakespeare? Întrebările la care istoria nu poate răspunde

Pentru prima dată în istorie, 8 nave spațiale sunt andocate la Stația Spațială Internațională

De ce mumiile preistorice din deșertul Atacama aveau creierul foarte mic?