Ce au descoperit cercetătorii despre lemnul viorilor lui Stradivari

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Timp de trei secole, sunetul inconfundabil al viorilor Stradivarius a fost pus pe seama talentului extraordinar al lui Antonio Stradivari. Un studiu amplu de dendrocronologie sugerează însă că explicația ar putea începe mult înainte ca lemnul să ajungă în atelierul celebrului lutier italian. O parte din secret pare să fie ascunsă în inelele de creștere ale coniferelor din Munții Dolomiți, din nordul Italiei, arbori care au crescut într-una dintre cele mai reci perioade ale ultimului mileniu.

O vioară Stradivarius numită „Baron Knoop”, construită în jurul anului 1700, a fost vândută în 2025 la aproximativ 23 de milioane de dolari, cel mai mare preț pe care l-a avut vreodată un asemenea instrument. Valoarea reflectă reputația extraordinară a viorilor realizate de Antonio Stradivari, al căror sunet continuă să fascineze muzicieni, colecționari și cercetători.

De-a lungul timpului, au fost propuse numeroase explicații pentru calitățile acestor instrumente: de la compoziția lacului folosit de Stradivari până la metode speciale de prelucrare a lemnului, pierdute odată cu dispariția marelui lutier. Un studiu publicat în revista Dendrochronologia aduce însă o perspectivă diferită. Cercetătorii susțin că o parte importantă a răspunsului poate fi urmărită până la sursa lemnului folosit pentru construcția viorilor, într-o regiune montană din nordul Italiei.

Placa superioară a viorii, partea care vibrează direct sub presiunea coardelor și amplifică sunetul, este realizată din lemn de molid. Densitatea, rigiditatea și omogenitatea acestui lemn influențează direct timbrul, strălucirea și dinamica instrumentului. Originea exactă a lemnului folosit de Stradivari a rămas, până acum, în zona legendei: o poveste recurentă, cu variante atestate în Italia, Slovenia și Elveția, descrie un lutier care găsește arborele perfect într-o pădure montană și negociază cumpărarea lui de la un localnic care voia să construiască o cabană.

Ce au citit cercetătorii în inelele lemnului

Echipa coordonată de Mauro Bernabei, de la Institutul pentru Bioeconomie al Consiliului Național de Cercetare din Italia, a analizat 314 secvențe de inele anuale provenite din 284 de viori Stradivarius – cea mai amplă bază de date de acest tip realizată vreodată pentru instrumentele sale. Datele fuseseră adunate de-a lungul deceniilor de dendrocronologul britanic John Topham, dar nu fuseseră niciodată comparate la această scară cu cronologii de referință din toată Europa.

Fiecare inel anual al unui arbore are o lățime ușor diferită, determinată de condițiile climatice ale anului respectiv, mai exact de sol, temperatură și altitudine. Arborii care cresc în aceeași regiune și în aceeași perioadă dezvoltă tipare asemănătoare ale inelelor anuale, o adevărată amprentă climatică. Cercetătorii au comparat tiparele extrase din viori între ele, pentru a identifica instrumentele construite din același trunchi, apoi au confruntat aceste tipare cu aproape 200 de cronologii de referință provenind din clădiri istorice și situri arheologice din întreaga Europă, păstrate în International Tree-Ring Data Bank, o arhivă cu date din peste 6.000 de locații.

Rezultatele au arătat o evoluție clară în cariera lui Stradivari. Pentru viorile construite înainte de 1706, lemnul provine dintr-un amestec de surse, distribuite pe o suprafață largă din Alpi, semn al unei perioade de experimentare. Începând cu „epoca de aur”, între aproximativ 1700 și 1725, tiparele converg aproape exclusiv către o singură zonă: pădurile din Val di Fiemme, în Dolomiți, regiunea Trentino. După 1720, pe măsură ce producția lui Stradivari scade, apar semne ale altor specii, inclusiv brad argintiu, cu origini mai puțin clare.

Valerie Trouet, dendrocronolog la University of Arizona, consideră că „este o cercetare amplă și, în privința datării și a originii lemnului, foarte clară. Cred că acest studiu pune capăt unui capitol din controversa Stradivari.”

O eră glaciară minoră, prinsă în lemn

Cel mai surprinzător element al studiului nu este geografia, ci clima. Viorile lui Stradivari prezintă inele neobișnuit de înguste și de regulate, semn că arborii din care provine lemnul au crescut lent, în condiții reci, posibil la altitudini mai mari decât cele la care molizii mai cresc astăzi în aceeași regiune. Cercetătorii leagă acest detaliu de Minimul Maunder, o perioadă cuprinsă între 1645 și 1715, marcată de activitate solară redusă și de temperaturi scăzute pe scară continentală, segmentul cel mai rece al ceea ce istoricii climei numesc Mica Eră Glaciară.

Un sezon de vegetație scurt produce inele anuale mai înguste, iar lemnul rezultat tinde să fie mai dens. Bernabei explică faptul că inelele înguste nu înseamnă doar densitate mai mare, ci și o structură mai omogenă, fără nodurile sau abaterile de fibră care ar putea afecta vibrația plăcii. Pentru un instrument muzical, omogenitatea materialului contează aproape la fel de mult ca rigiditatea lui.

Un alt detaliu apărut din analiză arată că Stradivari nu cumpăra lemn la întâmplare, ci păstra bușteni întregi pentru perioade lungi. Mai multe instrumente, construite la distanță de până la douăzeci de ani unul de altul, au tipare de inele aproape identice, semn că proveneau din același trunchi, depozitat și folosit treptat. Lutierul newyorkez Sam Zygmuntowicz confirmă, din perspectiva practicii actuale, că accesul la o sursă de lemn consistentă și de calitate constantă rămâne unul dintre cele mai dificile aspecte ale meseriei.

Materia primă din spatele legendei

Concluzia studiului nu diminuează măiestria lui Stradivari, dar o repoziționează. Evoluția stilistică a producției sale, de la experimentarea timpurie cu lemn din surse variate, la concentrarea pe o singură zonă în perioada sa cea mai apreciată, sugerează o selecție deliberată și sistematică a materiei prime, nu doar o întâmplare geografică. Stradivari nu avea acces la date climatice sau la conceptul de Minim Maunder, dar a recunoscut, prin testare repetată, că lemnul dintr-o anumită vale producea instrumente superioare, și a continuat să-l folosească.

Întrebările rămase deschise sunt, în sine, un program de cercetare. Nu se știe încă dacă alți lutieri din aceeași perioadă, din Cremona sau din alte centre, foloseau aceeași sursă de lemn din Val di Fiemme, sau dacă alegerea lui Stradivari a fost una izolată. Răspunsul ar putea schimba din nou felul în care înțelegem ce anume face ca o vioară veche de trei sute de ani să sune diferit de oricare alta construită astăzi.

Știați că?

Cea mai scumpă vioară Stradivarius vândută vreodată, „Lady Blunt”, a depășit 15 milioane de dolari la o licitație de caritate, iar prețuri private, precum cel al „Baron Knoop”, au depășit deja 20 de milioane.

Minimul Maunder, perioada de răcire globală din care provine lemnul folosit de Stradivari, este atribuit unei scăderi semnificative a numărului de pete solare observate între 1645 și 1715.

Studiul a folosit date adunate de-a lungul a câteva decenii de dendrocronologul John Topham, care a măsurat manual inelele anuale vizibile pe plăcile a sute de viori istorice, fără echipamentele digitale disponibile astăzi.

Val di Fiemme este cunoscută în Italia drept „pădurea viorilor”, datorită reputației lemnului folosit de generații de lutieri.

Surse:

https://www.nationalgeographic.com/environment/article/stradivarius-violins-tree-ring-analysis

https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1125786526000123

https://www.finestresullarte.info/en/news/stradivari-selected-high-altitude-wood-from-the-alpine-forests-of-val-di-fiemme-for-his-violins

https://www.thestrad.com/news/record-breaker-baron-knoop-stradivari-violin-sells-for-23-million/19394.article

Vă mai recomandăm să citiți și:

Arheologii au descoperit cele mai vechi unelte de lemn din istoria omenirii

Inginerii au creat lemnul care oferă energie solară chiar și noaptea

Cum au transformat două scânduri de lemn lumea: istoria uimitoare a uneia dintre cele mai vechi practici sportive ale omenirii

Oamenii de știință au creat un lemn rezistent ca oțelul pentru construcții mai durabile și mai „verzi”