Mitul vrăjitoarei roşii

Dincolo de frumuseţea şi farmecul ei aparte, Melisandre are o putere de convingere uimitoare şi reuşeşte să îl convertească pe Stannis Baratheon şi pe întreaga lui curte la religia ei. Printre puterile ei, cel mai bine se remarcă capacitatea de a face profeţii, de a prevedea şi anticipa viitorul în ceea ce priveşte soarta lui Stannis.

Însă, dintre toate acţiunile lui Melisandre, cu siguranţă, cea pe care nu o vor uita fanii Urzeala tronurilor este naşterea umbrei care l-a asasinat pe Renly, rivalul şi fratele cel mai mic al lui Baratheon.

• Cum au marcat celţii cultura şi civilizaţia occidentală
• Războaiele Rozelor – Urzeala tronurilor din istoria Angliei

Ca urmare a acţiunilor ei şi mai ales pentru că venerează un zeu nou, Melisandre nu este tocmai o personalitate populară în Westeros, fiind văzută ca întruchiparea răului chiar şi de oamenii apropiaţi lui Stannis Baratheon.

Dar oare, atunci când a fost creat personajul Melisandre, ce a avut în gând George R.R. Martin? Dată fiind istoria tumultoasă legată de oamenii cu părul roşu şi mai ales de femeile care au această trăsătură, nu ar fi exclus ca Melisandre să fie întruchiparea vrăjitoarelor din Evul Mediu.

Popularitatea roşcaţilor

Dintre toate popoarele, celţii au fost recunoscuţi pentru o caracteristică aparte şi anume părul lor de culoare roşie. Misterioasă şi în acelaşi timp atrăgătoare, această culoare care poate inspira atât putere cât şi pasiune a atras mereu atenţia celor mai mulţi dintre oameni.

Până acum câţiva ani, nu se ştia cu exactitate care anume era cauza pentru care un anumit segment din populaţie se năştea cu părul roşcat. Probabil că misterul a fost motivul pentru care mulţi artişti au fost inspiraţi de muze cu bucle roşcate şi mai ales de fete cu „părul de foc”.

Mulţumită oamenilor de ştiinţă, acum ştim că părul roşcat apare mulţumită genei cunoscute sub numele de „alela V6OL” ce a început să se manifeste în urmă cu 50.000 de ani, după ce oamenii au migrat din Africa spre teritorii cu climă mai rece. 

Astăzi, vedem şi preţuim mai ales femeile cu părul roşcat ca pe nişte rubine. Cel mai probabil tocmai raritatea acestei culori naturale de păr la nivel mondial este cauza aprecierii deosebite. De fapt, asistăm astăzi la o discuţie despre teama de dispariţie roşcaţilor de pe faţa pământului. Se pare că există oameni de ştiinţă care se tem că numărul celor care se nasc cu părul roşcat este din ce în ce mai mic. Mai exact, roşcaţii beneficiază de două gene recesive pe care le moştenesc de la ambii părinţi şi care cauzează o mutaţie la nivelul proteinei care reglează melatonina. Însă, chiar şi în cazul în care un om moşteneşte de la părinţi gena recesivă, şansa ca el să fie roşcat este de doar 25 de procente.

Ca orice lucru diferit şi aparte, părul roşcat întâlnit la un procent mic din populaţie a ieşit în evidenţă şi a atras atenţia societăţii, motiv pentru care roşcaţii au fost văzuţi ca nişte „ceilalţi”, ca ceva diferit şi deviant. Probabil aşa se explică de ce, în Evul Mediu, părul roşcat a fost văzut ca un semn de vrăjitorie şi vampirism.

Chiar şi în perioada modernă întâlnim stereotipuri. Un exemplu pentru noi ar fi sfatul primit de Harap Alb, privitor la evitarea omului spân şi a celui roş. De ce să se ferească de omul cu părul roşcat? Pentru că la Creangă el este personificarea tiranului şi a individului răutăcios şi răzbunător.

În societatea actuală, această deosebire este adesea erotizată, în cazul femeilor. Astfel, păcatele atribuite lor sunt adesea sexuale. Expresia acestor prejudecăţi sexuale este determinată de păr şi de culoarea lui specială. „Părul în sine are o încărcătură simbolică puternică. Părul simbolizează sex. De ce credeţi că în biserică femeile sunt nevoite să îşi acopere părul? Exceptând regulile privitoare la acoperirea părţilor genitale, cele care vizează modul de prindere sau ascundere a părului sunt printre cele mai multe. Părul este foarte des asociat cu tabuurile religioase şi spirituale”, explica Betty Sue Flowers, de la Universitatea din Texas pentru Washington Post în 2002.

Însă, este interesant faptul că a existat un timp în care oamenii din Anglia încercau să îi imite pe membrii familiilor regale care fuseseră binecuvântaţi cu o podoabă capilară de culoare roşcată. Regina Elisabeta I avea un astfel de păr, iar în acea perioadă multe persoane ce făceau parte din familiile de nobili recurgeau la diferite tactici pentru a-şi colora sau decolora părul astfel încât acesta să capete nuanţe de roşu. De fapt, toţi membrii familiei regale Tudor erau roşcaţi, iar oamenii vedeau asta ca pe un fel de semn ce justifica locul lor, având în vedere că roşul era culoarea asociată cu regalitatea.

Şi, cu toate acestea, undeva în mentalul colectiv se mai păstrează şi astăzi o tendinţă de denigrare a oamenilor cu părul roşcat.

Vrăjitoarea roşie

În Evul Mediu, se estimează că au fost torturate şi ucise aproximativ 100.000 de femei acuzate de vrăjitorie. Multe dintre acestea aveau tenul alb, pistrui şi părul roşcat. Mai mult, în timpul inchiziţiei spaniole, părul roşcat era o dovadă clară a faptului că persoana în cauză furase foc din iad şi prin urmare ea trebuia să fie arsă pe rug, drept pedeapsă.

Aşadar, în Europa creştină, părul roşcat era considerat un păcat. Cei născuţi cu o nuanţă roşie de păr erau văzuţi ca fiind însemnaţi de divinitate, deoarece ei sau cineva din familia lor săvârşise un păcat pentru care trebuia să fie pedepsit.

Mai mult, în societatea medievală s-a născut convingerea că omul roşcat nu este demn de încredere. Probabil, tocmai raritatea genei care determina apariţia părului roşcat a făcut ca în Europa să îi transforme pe cei cu părul colorat diferit în persoane ce trebuiau mereu suspectate.

Desigur, au existat şi idei duse la extrem, unele mai nebuneşti decât altele. De exemplu, unii oameni credeau că grăsimea extrasă de la un om roşcat ar putea fi un fel de substanţă activă pentru crearea unor otrăvuri puternice. Alţii au speculat că sângele provenit de la roşcaţi ar avea capacitatea de a transforma cuprul în aur.

–––––